Pe vremea când predam engleză la Făget-Timiş (ehei, cu aproape patru decenii în urmă), profesorul de sport Arcadie Chirşbaum, o minte luminoasă într-un corp zvăpăiat, a publicat un volum de fabule cu titlul Allegro ma non troppo. Până aici, nimic în neregulă, numai că autorul a trecut pe copertă o traducere băşcălioasă: Aleargă, dar nu tropăi. A făcut-o spre a le spune celor interesaţi că, deşi ajustată de foarfeca ideologică a cenzurii, cartea avea destule şopârle şi aluzii riscante într-o vreme când puţini erau cei care sfidau autorităţile şi când cei mai mulţi acceptau o viaţă strivită sub lespedea roşie a comunismului.
Mi-am amintit de titlul volumului de fabule sâmbătă seara, pe la şapte, când mi-a venit să alerg şi să tropăi la Ateneu, după recitatul susţinut de Filarmonica di Teatro Communale din Bologna. Am simţit după cele două ore de muzică o bucurie şi o emoţie greu de prins în peniţă. A fost ca şi cum, adolescent fiind, mi-aş fi dus prietena la o prăjitură, m-aş fi delectat glucidic laolaltă după ea, iar la despărţire aş fi sărutat-o cu frişca timidă a fiorului erotic. A fost ca şi cum, prinzând un răsărit marin, aş fi văzut trecând un cal liber prin dreptul soarelui, cu copitele ridicând stropi din buza apei. A fost dens, încântător, jubilativ. Fiindcă Ateneul e un loc în care tainele muzicii se desluşesc mai limpede. Fiindcă afişul promitea bucurii în cascadă. Fiindcă publicul a tuşit doar în pauze şi n-a aplaudat anapoda. Nu în ultimul rând, fiindcă cei care au apărut pe scenă au fost fără cusur. Desăvârşiţi.
După-amiaza a început cu Balada pentru vioară şi orchestră op. 4, pe care Enescu a compus-o la doar 14 ani, vădind înzestrarea fenomenală pe care i-au lăudat-o ulterior atâţia. Balada a fost cântată de violonista Anna Tifu, originară din Cagliari şi cotată excelent printre colegele ei de generaţie. Amestecul de candoare şi profunzime, de freamăt şi speranţă, de înnegurare şi serenitate a răsunat superb sub arcuşul Annei Tifu, ceea ce m-a făcut ca, la ieşirea de la Ateneu, s-o abordez uşor apăsat de emoţie, să-i mulţumesc şi să-i spun un singur cuvânt: stupendo. Grazie, mi-a răspuns artista, moment în care am constatat că grazie şi graţie pot fi surori gemene, dacă modifici un pic logica primă a semanticii.
A doua oară când mi-a venit să alerg şi să tropăi pe sub cupolă a fost după Simfonia concertantă în mi bemol major pentru vioară, violă şi orchestră K. 364 de Mozart, când Annei Tifu i s-a alăturat pe scenă Răzvan Popovici. Aş vrea să am un prieten sau un frate ca Răzvan. Omul e emoţie în stare pură şi dă impresia că, la o adică, ar fi capabil să cânte iluminat pe dinăuntru şi în mijlocul unui cataclism sau al unui conflict. Câtă trăire am văzut pe chipul lui aproape că nu pot scrie. Câtă plăcere a împărtăşirii, câtă prospeţime şi cât entuziasm, de asemenea. Mozart a sunat excepţional, iar asta şi fiindcă Filarmonica Teatrului Comunal din Bologna, cu înflăcăratul Roberto Abbado la comandă, a avut o prestaţie care diletantului din mine i s-a părut la graniţa stratosfericului. Spre a nu mai spune că bisul viorii şi al violei a fost o passacaglia urmată de un uragan de aplauze şi de strigăte de „Bravo!”.
Şi a venit al treilea prilej de alergătură şi tropăială încântată: Simfonia nr. 6 în fa major op. 68 de Beethoven – altfel spus, Pastorala. Ca un farseur ce mă aflu uneori, am scris pe Facebook că mi-a venit să plâng. Acum dau cărţile pe faţă: chiar am plâns. De fericire, de emoţie, de recunoştinţă că pot să fiu martorul unei asemenea frumuseţi. Când sprinţară, când dramatică, pe rând pasională şi destinsă, Pastorala invită la descătuşare, la acceptarea condiţiei de muritor, la nădejdea că există totuşi un mal primitor pe care vom ajunge cândva după ce ne vom fi împlinit rostul aici, în lumea asta. Roberto Abbado şi-a trimis toate energiile spre orchestră, părând câteodată un vrăjitor posedat, dar care nu e în stare decât de vrăji bune, menite să ne scoată din amorţeală şi să ne deschidă cerurile. Şi fiindcă era nevoie de un bis la aceleaşi cote ale frumuseţii, filarmonica bologneză a cântat la final un fragment din Bărbierul din Sevilla de Rossini.
Pe foarte scurt: stupendo.
