Prosecco per tutti

Cei care au făcut posibilă a 26-a ediţie a Festivalului Enescu sfâşie treptat perdeaua de osteneală în care i-au înfăşurat zecile de spectacole. E momentul concluziilor şi al învăţămintelor. E momentul felicitărilor pentru strădania uriaşă şi al reglajelor de acord fin pentru ediţia viitoare (la care mă gândesc deja, deşi abia au trecut 48 de ore de la cea încheiată). De la un asemenea maraton cam toată lumea pleacă ducând în bagaj oboseală şi extaz, saţietate şi regret, fericire şi mici nedumeriri. Spectatorii sunt cei mai fericiţi, fiindcă pentru ei ultima notă a ultimului concert nu-i obligă la nimic. Aştern impresii la telefon sau pe reţelele sociale, întocmesc clasamente şi decid ce le-a plăcut mai mult. Cei rămaşi în spatele scenei lucrează în continuare, fiindcă pentru ei semnul de sfârşit al dirijorului înseamnă altceva decât pentru noi. Le datorăm mulţumiri şi gratitudine pentru discreţia cu care au operat şi pentru dibăcia cu care au pus în mişcare un miriapod logistic menit să rezolve tot ce a fost de rezolvat şi să nu lase niciun detaliu în voia sorţii. Ca unul care a ridicat un colţ de cortină şi a aruncat o privire în spatele scenei, pot să vă asigur că organizarea unui asemenea festival, la nivelul la care s-a desfăşurat el la Bucureşti, este o Ispravă care-şi merită fără discuţie majuscula. Din partea privitorului încântat care am fost, prosecco per tutti.

Cârcotaşii perfecţionişti când vine vorba de alţii vor avea obiecţii, fără îndoială: că la Odeon a fost foarte cald (confirm, a fost), că unele scaune de la Sala Palatului scârţâie (confirm din nou, asta fac), că n-a fost destulă gheaţă în frapierele pentru prosecco din foaier (infirm, a fost) şi aşa mai departe. Probabil însă că reproşurile participanţilor deprinşi cu acest tip de evenimente vizează în primul rând altceva: tendinţa de desolemnizare a Festivalului şi absenţa unei discipline a concertului la cei care aplaudă când nu trebuie. Poate că aceste lucruri li se par greu acceptabile unora. În fond, nu trebuie să fii ultraconservator ca să optezi pentru cămaşă în locul tricoului şi pentru rochie sau fustă în locul blugilor rupţi. Pe de altă parte, cred că majoritatea celor prezenţi în ţinute ultralejere la festival nu sunt prezenţe statornice. Cred, de asemenea, că, trăgând cu ochiul în jur, vor apărea îmbrăcaţi altfel la ediţia viitoare. Şi mă gândesc că minusurile de toaletă sunt totuşi pasabile dacă în spatele ţinutelor de stradă, când nu exotice de-a binelea, stă o iubire autentică pentru muzică.

Nici aplauzele anapoda nu sunt o dramă, ci doar un inconvenient – pentru ceilalţi spectatori şi pentru cei de pe scenă. Să nu vedem în ele un simptom de nesimţire sau de ignoranţă agresivă. E adevărat, există o anumită necunoaştere, numai că ea e corijabilă în timp, odată cu viitoarele prezenţe la concerte. Pripiţii pe care i-a luat entuziasmul pe dinainte vor şti data viitoare că nu au decât să se orienteze şi să aştepte aplauzele celorlalţi, ale cunoscătorilor, înainte de a-şi aduce contribuţia. Interiorizarea acestor mecanisme de spectacol nu e teribil de complicată, aşa că există motive de optimism. La Rapsodia 1 a lui Enescu, aproape jumătate din Sala Palatului a aplaudat cu o jumătate de minut înainte de final, deşi mâna stângă a lui Cristian Măcelaru rămăsese ridicată, semn că „încă nu fluierase arbitrul”. Îmi pare rău că n-am văzut expresia maestrului, dar vreau să cred că iritarea a făcut loc înţelegerii pe chipul lui.

Sunt ultimele mele rânduri pentru Jurnalul de Festival. Nu pot încheia fără să-i mulţumesc lui Alexandru Ciucă pentru idee şi pentru curajul romantic şi riscant de a-mi propune acest serial cu unsprezece episoade. Fără să mă declar privilegiat că am văzut pe viu câteva figuri emblematice ale muzicii clasice, de la Marta Argerich la Lawrence Brownlee, de la Zubin Mehta la Leif Ove Andsnes, de la Cristian Mandeal la Cristian Măcelaru, de la Răzvan Popovici la Roberto Abbado etc. Şi fără să insist că dacă tot căutăm un brand de ţară, îl avem sub ochi: fie figura lui Enescu, fie Festivalul care-i poartă numele. Elogiile internaţionale de care se bucură ambele sunt doar un argument în favoarea acestei opţiuni.

Vă mulţumesc.

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu este scriitor, traducător şi în primul rând cititor. E fascinat de Europa şi de diamantele ei, de la Rothenburg la Sevilla, de la Bruges la Florenţa şi de la Dinan la Sintra. Crede că Roma înseamnă apogeul frumuseţii şi că urma cea mai apăsată în viaţă o lasă imprevizibilul. Dacă ar fi să predea ceva, materia respectivă s-ar numi „Teoria şi practica neaşteptării”. Îşi păstrează nealterată capacitatea de-a admira şi de-a iubi. Are 30 de cărţi scrise (Fluturele negru, Podul Diavolului, Cu inima smulsă din piept, Acul de aur şi ochii Glorianei, Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri etc.) şi peste 120 traduse din autori ca Jonathan Coe, Martin Amis, Kazuo Ishiguro, Salman Rushdie, John Steinbeck, Stephen Fry etc. De la unul dintre autorii traduşi, Julian Barnes, a aflat că „îndrăgostirea este forma cea mai violentă a gustului”. Şi tinde să-i dea dreptate zi de zi.