Uneori invitaţiile onorante ascund capcane ale imposturii. Am simţit-o preţ de câteva clipe, după ce domnul Alexandru Ciucă m-a poftit să jalonez cu o serie de texte ediţia care începe astăzi a Festivalului Internaţional George Enescu. De ce m-am încumetat totuşi să accept – şi nu oricum, ci bucuros? Pe de o parte, fiindcă Festivalul şi cu mine suntem de vârste apropiate – 65 de ani el, 63 eu. Pe de alta, fiindcă pop rock-ul în decibelii căruia am crescut nu e defel incompatibil cu muzica clasică în ale cărei săli am intrat la început pe vârfuri, iar apoi călcând cu toată talpa. Pe de a treia parte, fiindcă orice eveniment de acest tip e o declaraţie de stil şi ţinută, iar mie, unuia, paseist melancolizat de stridenţele clipei, îmi place tot ce are şi respiră stil. În fine, pe de a patra parte, fiindcă unul dintre intimii şi protagoniştii festivalului, Gabriel Bebeşelea pe nume lui, îmi e prieten, iar în această calitate m-a dedulcit la plăcerile audiţiilor live şi a desţelenit în folosul meu un ogor în care un plug mânuit cu stângăcie s-ar fi blocat în brazdă.
Aşadar, începe a douăzeci și șasea ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu. Gaudeamus igitur, mai cu seamă că în loja principală şade un tandem de imens prestigiu: Cristian Măcelaru ca director artistic al Festivalului şi concursului Enescu şi Zubin Mehta ca preşedinte de onoare al Festivalului şi concursului Enescu. Sub asemenea baghete şi perechi de ochi, e limpede că nicio partitură nu va fi măcelărită şi că săptămânile festivalului se vor bucura de un mehtabolism fără grad de comparaţie. Spre a nu mai spune că publicul va avea şansa – chiar privilegiul – de a-i vedea pe amândoi la pupitru. Despărţiţi de câteva decenii, dar în fond gemeni în iubirea lor învăpăiată pentru înalturile muzicii. Şi purtând, poate, în cutele fine ale minţii definiţia sintetică pe care o dă Cioran în Amurgul gândurilor: „Muzica este timp sonor”. Eventual alături de cuvintele lui Wagner: „Muzica este limba pasiunii”. Sau de cele ale lui Nichita Stănescu: „Muzica este răspunsul căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.
Să ne instalăm aşadar în fotolii. Să ne închidem telefoanele – neapărat. Şi să nu abdicăm de la stilul care se cuvine să îmbrăţişeze întâmplările de acest fel. Nu fac întâmplător invitaţia, ci fiindcă am fost martorul unui episod consternant la Opera din Viena, nu mai departe decât în urmă cu zece zile. Aflat atunci în rândul trei al sălii şi pregătindu-mă să mă bucur de un concert Mozart dirijat de András Deák, am observat pe rândul din faţa mea un cetăţean care, la opt seara şi la Opera din Viena, era echipat cu un tricou cu mânecă scurtă, şort şi şlapi. Lipsea doar nisipul de pe pulpe – noroc că Viena nu e staţiune maritimă. Mai mult, agasat de ceva ce i se va fi părut abundenţă vestimentară, spectatorul s-a desprins de şlapi, simţindu-se pe dată mult mai în largul lui. N-ai fi zis că există uscături chiar şi în pădurea vieneză, numai că încălzirea globală te duce unde nici cu gândul nu gândeşti.
Să nu ne lăsăm totuşi perturbată jubilaţia anticipativ-febrilă. Începe Festivalul Internaţional George Enescu, garnisit şi de data asta cu o serie de noutăţi. Deocamdată dezvălui una singură: prezenţa orchestrelor româneşti (Cluj, Timişoara, Orchestra Naţională Radio etc.) la Sala Radio în cele patru weekenduri ale Festivalului. Şi fiindcă nu există regulă fără excepţie, merită spus că Ansamblul Musica Ricercata, dirijat de Gabriel Bebeşelea, va concerta la Sala Odeon, nu la Sala Radio. Apropo de Gabriel Bebeşelea, promit să reiau într-unul dintre textele următoare o glumă spusă de tânărul maestru şi inspirată din lumea fracului şi a baghetei. Până atunci, vă doresc audiţie plăcută şi seri povestibile.
