Fiindcă tot a regizat Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost?, ar fi putut, dacă i-ar fi dat cineva ideea, să facă şi o trilogie în jurul unei bârfe (sau a unui buzz, cum spuneau etruscii) de natură să semene nelinişte. O trilogie compusă din Va veni sau nu va veni?, Vine sau nu vine? şi A venit sau n-a venit? La capătul acestor întrebări se găseşte Martha Argerich, despre care fabricile de zvonuri din jurul Festivalului începuseră cu destul timp în urmă să murmure lucruri de rău augur: ba că e bolnavă, ba că n-are chef, ba că i s-a propus ceva mai bănos, ba că nu vrea să dea ochii cu fostul soţ, nimeni altul decât Charles Dutoit, dirijorul Orchestrei Naţionale Filarmonice a Ungariei pe 18 septembrie la Sala Palatului. Până la urmă, Martha Argerich a venit, a cântat şi a învins. A plouat apoi peste ea cu aplauze şi a nins cu flori, de-ai fi zis că-şi serbează ziua de naştere. Artista a revenit de trei ori din culise, însoţită de Charles Dutoit şi în ovaţiile unei asistenţe ridicate în picioare, pe care a delectat-o cu bisul unor scene din copilărie de Schumann. Înainte, Martha Argerich cântase pasional şi captivant Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Prokofiev, sub ochii unui public în mijlocul căruia ochiul vigilent nu avea cum să nu-l remarce pe Dan Grigore.
Ei, şi să vezi potriveală a numelui. Argerich are opt litere: primele patru, Arge, desemnează ţara de origine a pianistei, următoarele patru – rich din engleză – vorbesc despre bogăţia şi senzualitatea interpretării. Cunoaştem, e imprudent să lipeşti Argentina de Anglia indiferent de context, începând cu Malvinele şi terminând cu golul cu mâna al lui Maradona din 1986. Dar când muzica te poartă atât de uşor spre levitaţie, îţi vin în minte tot felul de brodări şi de broderii. Oricum, Martha Argerich a sclipit la pian şi s-a cheltuit – atenţie, clişeu! – „pe altarul muzicii” parcă pentru a râde de toate zvonurile nevaccinate care-i precedaseră descinderea. După Leif Ove Andsnes cântând Imperialul, Prokofiev-ul Marthei Argerich a fost a doua doză de ambrozie pianistică de care am putut să mă bucur pe viu. Asta chiar dacă, în plin concert, din sală a răsunat un strănut ca protestul unui Schnauzer cu polipi.
Ar fi totuşi neelegant ca, elogiind-o pe Martha Argerich, să nu pun lupa preţ de două-trei fraze pe restul programului şi pe prestaţia minunată a Orchestrei Filarmonice Naţionale a Ungariei, cu elveţianul Charles Dutoit la pupitru. E irelevant că împreună Argerich şi Dutoit au acum 168 de ani (atât de irelevant, încât tocmai am avut nedelicateţea să consemnez amănuntul, ca unul care a scris cândva Ghidul nesimţitului şi acum s-a decis să-l ilustreze). Înainte de concertul lui Prokofiev s-a cântat Pastorale-fantaisie pentru orchestră mică de Enescu. O piesă pe rând şăgalnică şi gravă, ludică şi misterioasă, sprintenă şi tulburătoare, cu vagi ecouri din Rapsodii şi cu strat peste strat de plăcere a ascultării. După Prokofiev şi pauza de rigoare, s-a trecut la Simfonia fantastică de Berlioz. Adică la un soi de rodeo existenţial în care publicul a fost aruncat de multe ori din şa şi primit înapoi de fiecare dată. Simfonia e, pentru cei mai mulţi, aşa cum se intitulează: o retortă în care se distilează esenţe, un vălmăşag de simţiri cu basculare între sideral şi teluric, o poetică a sfâşierii, un galop sincopat pe câmpiile verzi sau pârjolite ale destinului uman. Orchestra Filarmonică a Ungariei şi Charles Dutoit au făcut din ea o întrebare pe care n-avem decât să ne-o punem când cea mai bună dintre lumile posibile îşi dezvăluie, voluntar sau din greşeală, fisurile. Şi capcanele. Cel puţin asta e lectura profanului care mă (re)declar.
Poate greşesc, poate nu, dar 18 septembrie mi s-a părut una dintre cele mai dense propuneri din Festival. Iar pentru asta:
Muchísimas gracias, Martha Argerich.
Köszönöm szepén, Orchestra Filarmonică Naţională a Ungariei.
Un grand merci, Charles Dutoit.
