Există în mentalul multora bănuiala că diverse celebrităţi ale vieţii româneşti – sportive, culturale etc. – s-au lăsat înlocuite de propriile lor statui. Şi că dialogul cu ele e o semeţie la limita plauzibilului. În fond, cum să ridici glasul de la poalele unui postament? Şi de unde să ştii dacă te vei face auzit acolo sus, la câţiva metri de sol? Sindromul monumentalizării lucrează insidios şi inhibă glandele firescului. O spune unul care a păţit-o destul de des. (Un banc celebru din 1979, după invazia sovietică din Afganistan, suna astfel: „Cum se spune Stan Păţitul în persana afgană?” „Afganistan.”) Abia când Gabriel Liiceanu m-a invitat să-l tutuiesc, cu mulţi ani în urmă, mi-am dat seama de ponoasele timorării la contactul cu o vedetă. Iar dacă termenul e frivol, cu o somitate. Iar dacă termenul e preţios, cu un glas (şi ce glas!) al cetăţii.
La 43 de ani, Cristian Măcelaru e ceea ce se cheamă a citizen of the world. Nu se ocupă doar cu dirijatul, ci şi cu forfecarea meridianelor şi a paralelelor. Peste podiumul vizibil al dirijorului se aşază podiumul nevăzut al faimei, al acoladelor externe, al prestigiului transcontinental. După cum se ştie, la Festivalul Enescu Cristian Măcelaru nu e doar director artistic, ci şi om de repertoriu şi substanţă. El a dirijat deja deschiderea Festivalului, respectiv Concertul în si minor pentru violoncel şi orchestră de Dvořák (cu Gautier Capuçon la violoncel), Rapsodia română în re major opus 11 nr. 2 de Enescu şi Suita Cavalerul rozelor opus 59 de Strauss. Măiestria prestaţiei v-o amintiţi. Extazul publicului, de asemenea. Cristian Măcelaru va mai dirija pe scena Festivalului. Nimic mai normal, câtă vreme iubirea lui veneratoare pentru Enescu e unul dintre motoarele acestei splendide aventuri de aproape o lună. Prin urmare, ne vom reîntâlni cu Cristian Măcelaru spre sfârşitul festivalului. Pe 21 septembrie el va dirija, de la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei, Notations I-IV & VII de Boulez, Concertul pentru vioară şi orchestră L’Arbre des Songes de Dutilleux şi Le Sacré de printemps de Stravinski. O zi mai târziu, pe 22 septembrie, aceeaşi orchestră şi acelaşi dirijor vor ţine afişul uneia dintre cele mai aşteptate seri ale Festivalului: Concertul nr. 2 în do minor pentru pian şi orchestră opus 18 de Rahmaninov, Simfonia nr. 3 în do major opus 21 de Enescu şi Rapsodia Română în la major opus 11 nr. 1 de Enescu. Ştiu, şi eu la fel.
Revenind la statuia lui Cristian Măcelaru, ea are un singur cusur – de fapt, un avantaj salutar: nu există. Maestrul Măcelaru e de o naturaleţe deplină şi de un înviorător şarm teluric. Cunosc multe personulităţi care se vor personalităţi şi de care nu te poţi apropia fără un risc ridicat de bodyguard, doberman sau ambii. Spre deosebire de ele, Cristian Măcelaru e un interlocutor pe cât de subtil, pe atât de afabil şi de fascinant. Indiferent dacă îţi vorbeşte despre catifelarea sunetului sau despre felul cum îţi vibrează muzica în stern, te priveşte în ochi. Şi nu ai cum, pur şi simplu nu ai cum, să nu-i vezi luminile aprinse în pupile. Ştiam despre dirijorul Orchestrei Naţionale a Franţei că respiră muzică, visează muzică şi se hrăneşte cu muzică. În dialogul pe care ne-a făcut bucuria să-l poarte cu Cătălin Striblea şi cu mine, ne-a destăinuit, pe lângă atâtea virtuţi, un păcat caloric: se hrăneşte, fiind totuşi pământean, şi cu merdenele. De aici până la schimbul de preferinţe în domeniu a fost doar un pas, pe care l-am făcut împreună, într-o cadenţă demnă de rigorile cazone. Cristian Măcelaru ne-a asigurat că merdenelele cele mai bune se mănâncă la o ferestruică din vecinătatea Pieţei Amzei. Spre a nu rămâne datori, i-am sugerat să viziteze cândva patiseria şi cofetăria „Iepuraşul” – nu de alta, dar s-ar putea să-şi schimbe părerea. Oricum, de vreme ce românul s-a născut poet, am îngânat pe trei voci, una mai pofticioasă decât alta, un distih cu intarsii coşbuciene: „Din tavă iei o merdenea, / Ce-i pas’ cântarului de ea.”
