„Am fost la toate festivalurile George Enescu, mi-am luat bilete şi acum şi sper să pot ajunge.” Au trecut zece ani de la această declaraţie care degajă un amor statornic pentru evenimentul care aduce la Bucureşti atât de multă muzică şi lume bună. Iar mărturisirea continuă: „Lucrez numai pe fond muzical. Primul lucru pe care-l fac dimineaţa e fie să deschid televizorul pe Mezzo, fie să dau drumul la radio pe România Muzical. Am senzaţia că muzica îmi infuzează ritmul traducerii, că traducerile mele sunt conserve şi de timp şi de tinereţe, dar şi de muzică. Toate sunt făcute pe muzică. Muzica nu mă relaxează, ci e un stimulent pentru mine. Bach e marele meu favorit. Îmi face bine să-l ascult. Eu nu sunt un om religios şi nu am momente de revelaţie, dar Bach îmi produce o comuniune cu ceva de sus. Pur şi simplu, Bach mă înalţă şi mă purifică. Eu, pe o insulă pustie, mi-aş lua Bach şi aş fi fericită.”
Cuvintele de mai sus sunt, după cum probabil că mulţi şi-au dat seama, ale Antoanetei Ralian, uzina de traduceri care şi-a închis porţile în noiembrie 2015. Acel „sper să pot ajunge” rostit cu doi ani mai devreme anunţă de fapt că nici sănătatea în curs de şubrezire n-ar fi putut compromite întâlnirea cu Festivalul. Sărbătorile nu pot fi întrerupte de un capriciu al trupului. Aşa că o văd şi astăzi pe Tonci, cum îi spuneau prietenii. Iese din apartamentul ticsit cu cărţi, trece strada cu bastonul, sprijinită de braţul unui însoţitor grijuliu, se opreşte un pic, îşi trage sufletul şi pe urmă se îndreaptă anevoie spre Sala Palatului. Noroc că stă vizavi şi că nici Ateneul nu e departe. Îşi ocupă locul cumpărat din vreme, iar vlăguirea care-i tiveşte bătrâneţea se destramă ca prin farmec când dirijorul ridică bagheta. La primul acord, fruntea i se netezeşte şi zbârciturile se fac nevăzute – sau cel puţin asta aş scrie dacă m-ar cuprinde pofta de imagini ieftine.
Noroc că nu mă cuprinde. Şi noroc că Antoaneta Ralian a onorat fiecare ediţie de Festival Enescu aşa cum doar stiliştii veritabili se pricep s-o facă: ţinând capul sus şi zâmbind în pofida suferinţelor – fizice sau de altă natură – , familiarizată cu ce se cântă, fără strop de ostentaţie şi modestă până la camuflarea deplină în peisajul rochiilor de seară şi al costumelor elegante. Iată de ce pagina aceasta de jurnal ţine să celebreze o decană în dublă ipostază: de traducătoare a câtorva rafturi de cărţi şi de prezenţă nelipsită la festival până când i s-au deschis porţile celeilalte lumi. „Decană” e, pe de altă parte, un cuvânt cu schepsis. Tonci Ralian a tradus, printre altele, romanul The Dean’s December al lui Saul Bellow, scris în urma unei vizite cu gust amar în România. Titlul în română a fost Iarna decanului, ceea ce m-a făcut să umblu un pic la anotimpuri, nici pe departe ca Vivaldi, şi să intitulez, după mulţi ani, o carte de dialoguri cu Antoaneta Ralian Toamna decanei.
În fotbalul mare, se întâmplă uneori ca, la retragerea unui jucător iconic şi fidelisim echipei care l-a lansat, conducerea clubului să decidă retragerea tricoului cu numărul purtat de cel în cauză. Aşa ceva nu s-ar putea face în cazul lui Tonci după plecarea ei dintre noi. Tonci a avut, probabil, de fiecare dată alt loc la Festival. Măcar în joacă totuşi, am putea să ne închipuim că ocupantul întâmplător al unui scaun ar simţi ceva. Nu se ştie ce, nu se ştie cum. Dar poate că un improbabil trafic de impresii între lumi i-ar aduce pe ecranul minţii imaginea unei nonagenare pregătindu-se să apară la întâlnirea cu Bach, cu înălţimile ameţitoare şi amuţitoare ale muzicii, cu murmurul calm dinaintea începutului şi cu aplauzele de la sfârşit, care înroşesc palmele şi confirmă că tocmai te-ai spălat pe suflet.
