Promisesem în primul text de pe acest Blog de Festival că o să revin la dirijorul Gabriel Bebeşelea şi o să evoc bancul pe care ni l-a spus la podcastul pe care-l fac cu Cătălin Striblea. Iată-l. Un cetăţean intră într-un magazin cu animale de companie şi-i spune vânzătorului că vrea să-i dăruiască soţiei un papagal de ziua ei, doamna fiind înnebunită după aceste creaturi. Vânzătorul spune: „Uitaţi, avem aici un papagal care costă 300 de euro şi fluieră Regina nopţii de Mozart”. Clientul ascultă şi apoi clatină din cap: „Soţiei mele nu prea îi place opera. Aveţi şi altceva?” „Sigur. Avem un papagal care recită Luceafărul în întregime, dar costă 1.000 de euro”. Clientul ascultă recitarea şi nu pare mulţumit: „Nu ştiu, ceva nu mă convinge. Dar văd că aveţi acolo un papagal care costă – Dumnezeule! – 10.000 de euro? Ce ştie să facă?” Vânzătorul ridică din umeri: „Nu ştiu, domnule. Dă întruna din aripi şi toată lumea îi spune «maestre».” Ne-am amuzat, iar două luni mai târziu, când l-am primit pe Cristian Măcelaru la podcast, i-am pus aceeaşi întrebare: „Ştiţi vreun banc cu dirijori?” Maestrul a zâmbit şi a început: „Un cetăţean intră într-un magazin cu animale de companie… etc.” Ne-a bufnit râsul, iar oaspetele nostru se va fi minunat, poate, de IQ-ul unor gazde capabile să se amuze cu mult înaintea poantei.
Însă nu doar de dragul unei glume mă întorc la Gabriel Bebeşelea. Ci în primul rând fiindcă duminică, 10 septembrie, sibianul cu domiciliu în lumea întreagă a condus, căpitan destoinic, Ansamblul Musica Ricercata pe scena ca o corabie a Teatrului Odeon. O corabie drapată în vişiniu, având la bord pasageri prestigioşi şi purtată pe valurile unei muzici când subtile, când explozive, precum şi pe cele ale unei călduri dizolvante, care face din acest loc cea mai culturală saună a capitalei, alături de Opera Română pe timp de vară. A fost un afiş interesant şi complex, cu o selecţie de arii şi duete din opere de Rossini şi Donizetti în prima parte, cărora li s-au adăugat fragmente din La Foresta di Hermanstad compusă de Valentino Fioravanti în 1812 şi descoperită în arhive şi biblioteci de sfredelul iscoditor al lui Gabriel. Dacă Noe ar fi avut stofă de artist muzical, pesemne că aşa ceva ar fi lăsat să urce pe arca lui: o pleiadă de talente, un snop de entuziaşti ai muzicii, un conglomerat de profesionişti capabili să se livreze emoţionant publicului. Andrei Stănculescu, pe care l-am cunoscut cu ocazia asta, a dirijat Corul Preludiu cu discreţie şi pricepere, făcând din el escorta optimă pentru Musica Ricercata. Iar ariile din opere au adus pe scenă trei figuri vrednice de aplauze: soprana Rodica Vică, baritonul Mihail Dogotari şi tenorul Lawrence Brownlee. Lawrence al Corabiei – aşa i-am spus celui din urmă după ce i-am auzit prima notă, pradă unei uimiri vag neîncrezătoare. Şi unei perechi de întrebări puse în surdină: oare chiar se poate cânta atât de frumos? Şi oare chiar există oameni care pot face absolut ce vor cu vocea lor?
Răspunsurile sunt, desigur, afirmative, iar Lawrence Brownlee a trimis asistenţa în al nouălea cer. Am fost martor la una dintre acele simetrii în care cineva deschide gura pentru a-i lăsa pe ceilalţi cu gura căscată. Sosit la Bucureşti pentru un festival de poezie şi prezent la Odeon în calitate de meloman şi de prieten al lui Gabriel Bebeşelea, Radu Vancu a rezumat, cu sensibilitatea-i deja ştiută, ce a făcut Lawrence al Corabiei. Îl citez cu bucurie şi solidaritate: „Când simte că se apropie un pasaj dificil, Brownlee îşi împinge piciorul drept în faţă, îşi crispează braţul drept, strânge în palmă stofa pantalonului – iar apoi, împingându-se convulsiv & ritmic în piciorul stâng, forţează muzica să iasă din corp. Dacă asculţi cu ochii închişi, vocea îi e miere sonoră, dulceaţă pură, emisă fără efort dintr-un corp pe care-l ştii acolo, dar care nu pare că participă în vreun fel la producerea ei; dacă deschizi ochii, vezi corpul convulsionându-se ritmic în efortul de a produce o muzică pe care-i e aproape imposibil s-o producă.”
Un alt lucru bun care s-a petrecut duminică seara e că Gabriel Bebeşelea a prins totuşi avionul pe care era să-l rateze din cauza (sau poate datorită) aplauzelor îndelungi. Şi mă gândesc că poate n-ar fi rău să se scornească şi nişte bancuri cu dirijori prin aeroporturile lumii.
