Ar fi putut fi o sărbătoare perfectă. Erau întrunite toate condiţiile: un afiş de mare ţinută (Rahmaninov şi Enescu de două ori), un dirijor de calibrul lui Cristian Măcelaru, o orchestră de valoarea Orchestrei Naţionale a Franţei, un pianist de talentul lui Kirill Gerstein, plus splendidul cor al Filarmonicii George Enescu, dirijat de Iosif Ion Prunner. Ar fi putut fi – condiţional trecut. Adică ipoteză irealizabilă. De ce nu s-a putut? Din cauza câtorva zeci de cetăţeni care s-au găsit tocmai azi, în seara asta formidabilă, să compromită starea de graţie a evenimentului şi temperatura lui înaltă. Prin eforturile lor, Festivalul Enescu s-a transformat vineri, 22 septembrie 2023, în Festivalul Tuşescu. S-a tuşit vârtos, fără surdină şi bună-cuviinţă. S-a tuşit viforos, ca în metrou sau pe stadion. Se stingea tusea într-un colţ, începea în altul. Se estompa o emisie vecină cu răgetul, începea o alta frizând behăitul. Mai mare ruşinea. Dacă adaug şi zecile de întârziaţi care au deranjat publicul venind la minute bune după începerea spectacolului, başca un telefon lăsat deschis şi al cărui posesor primea nestingherit mesaje, avem imaginea unui eveniment ciobit pe ici pe colo, în ciuda splendorii absolute de pe scenă.
Am tras paiul scurt în seara asta, ceea ce înseamnă că una dintre maşinile de tuşit a funcţionat exact în spatele meu. După ce Kirill Gerstein a încheiat nepământean de frumosul Concert nr. 2 în do minor pentru pian şi orchestră op. 18 de Rahmaninov, am aplaudat vârtos, laolaltă cu ceilalţi spectatori dintr-o Sală a Palatului plină ochi, după care m-am întors şi am spus: „Constat că pe Rahmaninov l-aţi tuşit destul de bine. Ştiţi să-l tuşiţi şi pe Enescu?” Doamna în cauză, care era străină de locurile noastre, a arătat spre fiica dumneaei, dând de înţeles că la ea era buba. Am încercat – inutil – să-i explic în engleză că în situaţii de acest fel se părăseşte sala până la trecerea crizei şi se revine ulterior. În vârful picioarelor sau, şi mai bine, la pauză. Doamna a plecat ofuscată, iar înainte de începerea părţii a doua m-a informat cu acreală în glas că fiica dumisale plânge. I-am zâmbit cu o superlativă dulceaţă şi am consolat-o: „Măcar nu mai tuşeşte”. S-ar părea că e nevoie de o variantă nouă la Ghidul nesimţitului. Ei bine, după seara asta mă bate gândul s-o scriu.
Concertul nr. 2 pentru pian (, tuse) şi orchestră de Rahmaninov este, după părerea mea de profan, unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au compus pe lume. Iar Kirill Gerstein l-a livrat într-o haină strălucitoare, punând emoţie în fiecare notă şi lucrând într-o armonie deplină cu Orchestra Naţională a Franţei. E idiot să faci clasamente ale preferinţelor muzicale, indiferent de gen. Cert este însă că acest concert este pe cât de melodios, pe atât de profund tulburător. Am văzut lângă mine oameni care păreau să-şi fi suspendat respiraţia, într-atât de frumos intraseră în carnaţia piesei. Am văzut obraji pudraţi cu grijă la plecarea de acasă şi lăsaţi acum în voia brazdelor de lacrimi. Am văzut ochi strălucitori şi guri întredeschise ca în faţa unui miracol întrupat.
Au urmat Simfonia nr. 3 în do major op. 21 şi Rapsodia română în la major op.11 nr. 1. Adică o altă oră şi ceva de vrajă, de răscolire, de veselie şi de geniu muzical, punctată – de bună seamă – de tuse şi de junghiurile ei umane. Cristian Măcelaru s-a întrecut pe sine la pupitrul Orchestrei Naţionale a Franţei şi a beneficiat de prestaţia stelară a Corului Filarmonicii George Enescu, dirijat de Iosif Ion Prunner. Şi la simfonie, şi la rapsodie am înţeles mai bine de ce maestrul Măcelaru îl consideră pe Enescu compozitorul cel mai complex dintre toţi, aşa cum ni s-a confesat la podcast. La final o sală întreagă a aplaudat în picioare minute bune, la capătul unei demonstraţii de măiestrie, de talent şi în primul rând de iubire pârjolitoare pentru muzică. Toţi cei care au urcat în seara asta pe scena Sălii Palatului merită ţinuţi pe cerul înalt al preţuirii. Şi rugaţi să ne ierte pentru momentele de proastă creştere şi pentru felul în care jumătate din public a izbucnit în aplauze cu un minut şi ceva înainte de finalul Rapsodiei.
