Încerc să-mi dau seama ce anume explica fascinaţia tatălui meu pentru Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră „Imperialul” de Beethoven. Şi tot forând în subsolurile memoriei, mă trezesc legând zisa fascinaţie de preţuirea pe care-o avea tata pentru Napoleon. După ce l-am pierdut, i-am desfăcut biblioteca şi am găsit cincisprezece cărţi despre Napoleon şi despre urmele lui prin istorie, de la Trafalgar la Waterloo (Mihai Stănescu spunea că acest nume înseamnă „apă” în două limbi) şi de la Austerlitz la Borodino. Coincidenţă sau nu, tot cincisprezece erau şi versiunile pe discuri de vinil ale „Imperialului”. Le ţin minte cu sfinţenie pe primele patru pe care le-am ascultat sub ghidajul tatei: Emil Gilels, Sviatoslav Richter, Dinu Lipatti şi Paul Badura-Skoda. Pe urmă au venit Rubinstein şi Horowitz, mai târziu Valentin Gheorghiu şi Dan Grigore, iar în ultimul deceniu Lang Lang, Martha Argerich, Radu Lupu, Katia Buniatishvili şi Hélène Grimaud. Printre alţii şi altele. Mai simplu spus, „Imperialul” este una dintre cele trei obsesii ale mele din muzica clasică. Celelalte două sunt Concertul nr 1 pentru vioară şi orchestră de Beethoven şi Rapsodia lui Rahmaninov pe o temă de Paganini.
Aşa stând lucrurile, nu puteam lipsi de la Sala Palatului pe 9 septembrie, când „Imperialul” a fost precedat de D’un matin de printemps al lui Lili Boulanger şi urmat de suita „Petruşka” de Stravinski. Fără să am minime cunoştinţe de pian, m-am trezit mimând cap-coadă concertul printr-un procedeu căruia cred că i se poate spune „dublă darabană pe pantaloni”, pastişând ireverenţios şi involuntar felul în care Cella Delavrancea cântase pe genunchi în primul rând al sălii de concerte ceea ce interpretase Dan Grigore pe scenă în onoarea ei. Nu ştiu să cânt „Imperialul”, dar cred că pot să-l fluier de la un capăt la altul, atât de mult mi s-a impregnat în minte şi în suflet.
Însă până la „Imperialul”, Orchestra Simfonică din Göteborg, dirijată euforic şi jovial de finlandezul Santtu-Matias Rouvali, a cântat o piesă delicată ca tânăra care a compus-o. D’un matin de printemps e un briliant în care se amestecă lacrima şi surâsul, cearcănele şi speranţa, diamantul şi noroiul, armonia lumii şi marile ei fisuri. Lili Boulanger a fost sora mai mică a Nadiei Boulanger şi e greu să-ţi domini tristeţea la gândul că o creatoare cu un asemenea talent a murit la douăzeci şi cinci de ani neîmpliniţi. Orchestra din Göteborg a cântat elegant şi cristalin cele cinci-şase minute ale deschiderii, pentru ca pe urmă să înceapă piesa de rezistenţă, în interpretarea norvegianului Leif Ove Andsnes.
S-ar putea să existe şi alţi pianişti care nu cântă Imperialul, ci sunt Imperialul. Andsnes pare unul dintre ei, dacă ne luăm după uraganul de aplauze iscat la final şi după rechemările pe scenă încununate cu un bis din Antonin Dvořák („Cântec de primăvară”). Andsnes a dat impresia că e prelungirea cu sacou a pianului, că stă să fuzioneze cu el şi că notele nu-i pleacă doar din degete, ci şi dintr-un miez cald, din nişte străfunduri îmbibate mistic de muzică. Pătruns de vraja lui Beethoven, poate că Andsnesnici n-a observat că un porumbel cuibărit în înaltul sălii a lăsat să cadă câţiva fulgi peste el, alimentând bănuielile potrivit cărora ar fi fost vorba, fără doar şi poate, de un porumbel imperial.
„Petruşka” lui Stravinski e genul de suită care te tulbură şi după trei clipe te aşază pe un nor pufos, te contrariază şi apoi te bombardează cu plăcere. Frazele muzicale uneori surprinzătoare, legarea secvenţelor de o muzicalitate aproape senzuală de altele în care eşti cooptat la un straniu dialog al instrumentelor face din bucata lui Stravinski un test pentru orice orchestră şi dirijorul ei. Din păcate, nu toţi spectatorii au rămas în sală şi la ultima piesă din program. Chiar în spatele meu, un afacerist care a declarat cândva că „Sunt aici, în sală, oameni care au murit în decembrie ’89” s-a retras la el la elvilă împreună cu soaţa. Spre a nu mai spune că, pe când ieşeam de la concert, având – cum mă ştiţi – urechile mereu ciulite, am captat din zbor verdictul unui profan: „Asta, ultima, pare scrisă de trei tipi care nu prea s-au înţeles la anumite aspecte”. Dar, Doamne, ce frumos a fost şi cât de latin s-a dovedit sângele care a curs în seara aceasta prin vinele artiştilor din Scandinavia.
