Pesemne că nici dacă aş fi fost văzut marţi seara la Sala Palatului în compania lui Naomi Watts sau a lui Miley Cyrus n-aş fi provocat mirarea stârnită de prezenţa alături de mine a lui Ionuţ Badea. Un (fost) fotbalist la concert – şi încă la o combinată Enescu-Mahler? Cum se poate? S-a întors lumea cu fundul în sus? Will wonders never cease? Stupoarea a prins să circule iute pe reţelele sociale, parcă pentru a arăta cât de greu e să descleiezi prejudecăţile din mintea omului. Mai ales acea prejudecată care identifică în fiecare dătător cu piciorul în minge o brută incultă, dublată de o alta la fel de păguboasă: incompatibilitatea dintre fotbal şi cultură (asta chiar dacă Radu Cosaşu a scris cândva că „sportul este forma corporală a culturii”). Îmi vin în minte două exemple care pot dinamita idefixismul menţionat mai sus. Prima este prezenţa ca turist a lui Mircea Lucescu prin toate marile muzee şi palate ale lumii. A doua, o discuţie condusă cu aproape trei decenii în urmă de Bernard Pivot, care, într-o ediţie din Bouillon de culture, a declanşat entuziasmul locvace al celor trei invitaţi când le-a pus o întrebare despre fotbal. Numele invitaţilor? Umberto Eco, Salman Rushdie, Mario Vargas Llosa. Trei, doamne, şi toţi trei.
Cine ţine morţiş să ronţăie un clişeu poate opta pentru un enunţ de genul „Pe 29 august 2023, la Festivalul Enescu s-a scris istorie”. Brrr! Nu, nu asta s-a întâmplat, ci un lucru mult mai însemnat şi mai rotund. Un dirijor longeviv, pasionat şi celebru s-a cheltuit pe scenă la 87 de ani, sub ochii dilataţi ai asistenţei. Zubin Mehta a apărut pe scena Sălii Palatului traversând o jumătate a scenei cu vântul vieţii în faţă. Aplauzele n-au contenit până când maestrul s-a instalat la pupitru, la fel cum – mutatis mutandis – ropotele o petrecuseră pe aceeaşi scenă, cu o egală emoţie şi duioşie, pe Omara Portuondo cu două luni şi ceva în urmă. Sigur, vârsta nu e nici merit, nici culpă, ci o simplă şi intratabilă fatalitate. Şi totuşi, în mintea unora dintre noi se vor fi insinuat, poate, niscai întrebări cu frison adăugat: Mai poate? Mai rezistă? Face faţă sau clachează? Cade sau rămâne în şaua acestui rodeo căruia i se spune, atât de banal, viaţă?
Dezinvoltura seniorială cu care Zubin Mehta a dirijat preludiul la „Oedip” de George Enescu şi „Simfonia a 2-a în do minor” de Gustav Mahler a curmat neliniştile şi a instalat în locul lor un coctail de admiraţie neîncrezătoare şi extaz. Profanului care sunt simfonia lui Mahler i se pare o piesă pe cât de frumoasă, pe atât de grea şi de complexă. Cu coama lui de leu în amurg şi cu gesturi de alchimist în miezul tainei, Zubin Mehta a părut să nu domine doar orchestra, ci şi spaţiile siderale de deasupra noastră. De fapt, Mehta nu l-a dirijat pe Mahler, ci l-a retrăit în incandescenţă. Ni l-a redat într-o prelingere aptă să pătrundă cu aceeaşi intensitate în minte şi în suflet, ca o deltă care se lăţeşte şi ia în stăpânire totul. Orchestra şi corul Maggio Musicale Fiorentino se vor fi simţit, fără îndoială, la fel de privilegiaţi ca privitorii din sală în urma întâlnirii cu acest astru venerabil al muzicii. Iar aplauzele au părut că nu au de gând să se termine. Şi când te gândeşti că, în urmă cu trei decenii, Zubin Mehta făcea (pe nedrept) figură de plan secund la pupitru, fiindcă la doi metri de el cântau Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi José Carreras.
Finalul e rezervat unui băieţel cu ceea ce numim astăzi a head for business. La ieşirea din sală şi fără să pară la fel de copleşit ca adulţii din jur, copilul îşi întreabă tatăl: „Tu ce crezi, tipul care a dat în talgere e plătit la fel ca violoniştii? Nu mi s-ar părea corect.” Din păcate, n-am prins răspunsul părintelui.
