Nu a murit nici Eminescu, așa cum spunea atât de frumos Marin Sorescu. Nici George Enescu nu a murit. După cum nu au murit nici Blaga, nici Arghezi, nici Bacovia, nici Ion Barbu, nici Vasile Voiculescu, nici Nicolae Labiș, nici Nichita Stănescu, nici Marin Sorescu, nici Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nicolae Dabija, Eugen Cioclea, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, nici alți poeți mai vechi sau mai noi din spațiul românesc, de dincolo și dincoace de Prut, precum și din alte spații. După cum n-au murit nici Anton Pann, nici Ciprian Porumbescu, nici Bartók, nici Dinu Lipatti, nici Caudela, nici alți mari compozitori care au dat un alt sens, mult mai înalt, spațiului spiritualității românești. În ceea ce-l privește pe George Enescu, sufletul lui s-a transformat într-o sută de rapsodii ce bântuie la vreme de seară lanurile de grâu și cele de floarea soarelui, din care țâșnesc sub firmă muzicală mii, răsmii de ciocârlii.
Nu, poeții nu au murit, ei trăiesc și acum și respiră undeva aici, în preajma noastră: trăiesc prin poezia pe care au scris-o, după cum trăiesc și compozitorii prin muzica pe care aducând-o din nesfârșite spații siderale au pus-o pe portativ.
Cum ar putea să moară oamenii care ne-au adus atâta bucurie și au coborât o parte din frumusețea cerului pe pământ?!
Și, în general, în ciuda celor ce se spun, oamenii nu mor, ci se duc să-și trăiască viața postumă într-o lume paralelă, inaccesibilă simțurilor noastre, într-o lume a formelor fără fond, în care, totuși, există multă muzică și poezie.
Dacă simțurile noastre ar fi ceva mai ascuțite, am putea traversa din când în când, mai ales în momentele de grație, această graniță, și am respira, la modul ideatic, desigur, alături de ei.
Eu sunt însă de părere că e mai bine că nu putem ajunge până la ei, pentru a le tulbura somnul cu gândurile și dorințele noastre mereu neîmplinite.
Însă blândele animale, cum foarte frumos spune Lucian Blaga într-un poem, au simțuri mult mai ascuțite decât noi, astfel că, prin intermediul lor, au acces la lumea de dincolo și, de ce nu, dincoace de noi. În sensul că ele cunosc atât spațiul ce ne-a servit drept locaș înainte de a lua ființă, după cum cunosc și spațiile în care se va pierde neființa noastră.
Cel mai bun exemplu în acest sens sunt câinii, cei mai buni prieteni ai omului. Mirosul lor e atât de dezvoltat încât le relevă, odată cu prezentul, atât trecutul, cât și viitorul unui lucru. Și nu numai mirosul, ci și auzul. Poate că aceste blânde animale ce trăiesc pe lângă casa omului simt rotația zodiilor și intuiesc o parte din evenimentele ce se rostogolesc asupra noastră din viitor, marcându-ne destinul.
De pildă, dacă am avea acuitatea vizuală la fel de dezvoltată pe care o au câinii în sfera simțurilor olfactive, atunci am putea vedea un obiect situat la distanța de 5.000 de kilometri față de noi, la fel de clar cum îl percepem acum la distanța de 50 de metri.
Înarmat cu aceste gânduri am umblat din dimineața prin orașul Iași, încercând să refac harta psihologică a deplasărilor în spațiu a câtorva mari poeți, începând cu Alecsandri și Eminescu, și terminând cu Nicolae Labiș, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Petru Aruștei și Emil Brumaru, ce s-au perindat pe aceste meleaguri.
Astfel că imaginarul meu s-a umplut de pașii acestor umbre care mi-au răscolit cu foșnetul lor melancolic și trist sufletul potopit de ultimele raze de soare căzute pe asfalt.
Aproape că nu există o piatră în Iași care să nu fi fost călcată în picioare de unul din marii poeți sau alți oameni de cultură ai acestui neam.
Respirația și poeziile lor s-au topit în asfalt și s-au imprimat pe ziduri.
În orice loc și în orice anotimp Iașiul respiră muzică și poezie.
Iar vara aceasta tulbure, plină de neguri și de presimțiri sumbre, mai mult ca niciodată.
Hălăduind pe străzile Iașului, îmi vin în minte cuvintele lui George Enescu cuvintele legate de artă și credință: „De Moldova mă simt legat prin toate fibrele mele. Legătura mea cu pământul, cu cerul și apele Moldovei nimic nu o poate deznoda. În molcomul peisaj moldovean, printre oamenii cuviincioși, de discretă nobleță sufletească ai acestei blagoslovite provincii, mă simt ca în cel mai prielnic mediu. Mă simt înfrățit cu tot ce este moldovean”.
Dar și acest pasaj: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred și în Dumnezeu care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.
Și dacă Dumnezeu există, așa cum spune marele nostru compozitor, înseamnă că există și nemurire. Și oamenii nu mor.
Nichita Danilor este scriitor
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu, nr. 1