„Nu mă interesează deloc ce căutare au lucrările mele”
„Posteritatea va selecționa opera mea și va tipări ce e bun. În privința aceasta, n-am nicio grijă”
Aceste rostiri ale lui George Enescu, extrase din două interviuri acordate unor gazete bucureștene (Spectator, 18.IX.1943; respectiv Rampa, 22.IX.1923), sunt simptomatice pentru felul nu prea obișnuit în care înțelegea el să se îngrijească de puterea de răzbatere și de rotunjire integrală a creației sale componistice. Se poate oare închipui un dezinteres mai angelic dovedit de vreun mare compozitor pentru circulația partiturilor proprii? Modestia nu e nicidecum jucată la nivel declarativ, ci se știe prea bine că ea l-a oprit pe Enescu nu doar să impună, ci și să-și propună măcar lucrările în miile de concerte pe care le-a susținut de-a lungul vieții, preferând în schimb, în locul autopromovării, să-și consacre energiile de interpret și animator cultural pentru promovarea altora.
Apoi, nici că se poate concepe ceva de o mai dureroasă ironie decât girul de nestrămutată, dezarmantă încredere, acordat de Enescu acelei posterități despre care încă se poate pune întrebarea dacă s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Căci nu trebuie insistat prea mult asupra dificultăților frustrante, asupra inerțiilor, pripelilor și prejudecăților, totdeauna însoțite de controverse, pe care le presupune delicata operațiune de „selecționare” a ceea „ce e bun”. A fost aceasta, încă din primele faze ale postumității enesciene, și încă rămâne cea mai mare provocare axiologică, pe care o voi expune succint aici în doi pași:
Pagini enesciene din tinerețe
I. Cu ce drept pot fi restituite publicului varii pagini juvenile și ocazionale, neînvestite de Enescu însuși cu numere de opus și deci neintegrate în ceea ce a dorit să considere drept moștenirea lui cea mai prețioasă?
Rezerve convingător – și pentru prima oară explicit – exprimate în acest sens i-au aparținut chiar enescologului suprem: încă din 1970, în prima lui amplă intervenție scrisă pe marginea personalității și creației lui George Enescu, Pascal Bentoiu vedea „o eroare” în entuziasmul cu care sunt vehiculate „lucrări de extremă tinerețe (chiar dacă poartă uneori număr de opus)”, de vreme ce majoritatea rămân pilduitoare nu atât prin valoarea lor intrinsecă, cât pentru un nivel tehnic într-adevăr extra[1]ordinar atins de precocitatea compozitorului-adolescent, nivel ce însă nu se reflectă și în stilul încă rămas, în respectivele lucrări, preponderent minor și impersonal. Argumentul exegetului rămâne imbatabil: „Geniul enescian reiese mult mai strălucitor dintr-o singură lucrare de maturitate decât din toate performanțele sale de copil-minune, ce mai au și dezavantajul că fiind ușor de executat pot fi vehiculate de interpreți care rezolvă astfel datoria lor sacră față de Enescu la modul minimei rezistențe”.
Nu puțini cunoscători încă își revendică propria poziționare în chestiune de la aceste lucide observații, tinzând însă spre o mai puțin lucidă radicalizare a lor, și anume clamând (fără a și dovedi neapărat curajul formulării publice explicite, precum Pascal Bentoiu) că toate paginile enesciene de tinerețe ar trebui – ca, de altfel, și numeroasele lucrări nefinisate rămase de pe urma lui Enescu din toate etapele vieții lui creatoare – să se afle exclusiv sub lupa cercetătorilor. Desigur, nu (mai) poate fi vorba despre așa ceva.
Dimpotrivă, orice piesă timpurie poate constitui obiectul acelei firești și nesățioase bucurii nutrite de admiratorul fidel, doritor să capete cât mai multe dovezi asupra unuia dintre cele mai uimitoare procese de maturizare creatoare. Există însă o condiție esențială pentru survenirea acestui tip de receptare favorabilă: programarea inteligentă a respectivelor pagini de tinerețe, de preferat în contextul unor discuri sau concerte dedicate exclusiv lor, deci al unor demersuri cu caracter asumat documentar și integral enescian.
Cu alte cuvinte, ar trebui evitat năravul „înghesuirii” repertoriale, ce se folosește de asemenea miniaturi ca de niște „balamale” sau „aperitive” numai bune pentru a rotunji temporal un program alcătuit din „cai de bătaie” ai repertoriului curent, eventual din muzicile vreunor contemporani ai lui Enescu, reprezentați în același program prin lucrări de maturitate deplină. Evident, de aici nu poate rezulta decât o nefericită și nedreaptă diminuare a personalității lui Enescu, astfel fiind subminată atât disponibilitatea ascultătorilor inocenți de a trece dincolo de nivelul facil al pieselor de tinerețe, cât și disponibilitatea ascultătorilor cultivați de a se entuziasma – după cum se tot visează de atâta vreme – cu privire la cauza originalității enesciene.
Fine Arts Quartet, Enescu exclusiv
Ediția din acest an a Festivalului Enescu va cuprinde un exemplu fericit în sensul celor tocmai exprimate: recitalul, cu program exclusiv enescian, susținut de Fine Arts Quartet în dimineața zilei de 2 septembrie, la Sala Auditorium, veritabil periplu prin muzica de cuceritoare spontaneitate expresivă și perfectă proporționare formală, pe care foarte tânărul Enescu o deversa prolific, la răscruce de secole, când perfecționismul torturant al maturității încă nu ajunsese să îi tempereze exaltarea și nici nu-l confiscaseră obligațiile inerente carierei concertistice de mai târziu.
Sunt oferite în respectivul recital două triouri miniaturale cu caracter omagial – Sérénade lointaine (trio cu pian din 1903) și Aubade (trio de coarde din 1899) –, închinate unor aniversări ale datei de căsătorie (15 noiembrie 1869) a suveranilor României, Carol I și Elisabeta (regina binecunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva, precum și ca ferventă protectoare a tinerelor talente, între care Enescu a deținut locul privilegiat al „dragului meu fiu spiritual”); alte trei miniaturi cu caracter ocazional, ce alcătuiesc un soi de triptic – Pastorale, Menuet triste et Nocturne pentru vioară și pian la patru mâini (1900) – a cărui dedicație are de data aceasta rostul amical de a imortaliza amintirea „frumoaselor zile de neuitat petrecute la reședința de vară” din Paramé a familiei surorilor Vernandel; dar și una dintre cele mai ambițioase și spectaculoase izbucniri ale precocității muzicianului, abia în ultimii ani intrată în circuitul public, Cvintetul cu pian în re major (1896); totul încheindu-se eclatant cu un aranjament pentru cvintet cu pian și contrabas, realizat de Jacques Enoch, al Rapsodiei române în la major, op. 11 nr. 1 (1901).
Opere recuperate, opere reconstituite
II. Cu ce drept pot fi restituite publicului opere asupra cărora compozitorul nu a apucat să-și spună ulti[1]mul cuvânt, adică schițe rămase într-un stadiu mai mult sau mai puțin avansat, necesitând deci intervenții nu doar complinitoare, ci și modelatoare din partea unui alt compozitor care, oricât de devotat și bun cu[1]noscător al scriiturii enesciene, rămâne totuși un alt compozitor?
Și la această întrebare, răspunsul inițial s-a dovedit mefient, dacă nu chiar categoric negativ. De pildă, un fidel și avizat prieten al lui Enescu precum Mihail Jora a ținut să se poziționeze cu oarecare vehemență împotriva scoaterii la rampă până și a unor capodopere de maturitate, pe motiv că ele fuseseră ținute de Enescu „la păstrare”, în vederea unor îndelung amânate și, până la urmă, nerealizate revizuiri. „Dacă Enescu ar mai fi trăit, nu ar fi permis niciodată să se cânte Simfonia a II-a și Vox Maris. Dar acum se cântă!” – așa a fost consemnată, ca o laconică mustrare, una dintre cele două lapidare intervenții ale lui Jora în decursul dezbaterilor ce au însoțit primul simpozion internațional de muzicologie dedicat lui George Enescu, desfășurat cu ocazia ediției a IV-a, din 1967, a Festivalului.
Cu timpul, pe măsură ce „aisbergul” atelierului creator enescian a devenit tot mai acut discernabil în întreaga-i copleșitoare grandoare, scrupulele de principiu au rămas în picioare pur și simplu ca metodă de justificare cvasi-reflexă a unei atitudini relativ larg împărtășite – un soi de comoditate spirituală nemărturisită, arborată ca pavăză sfielnică sau autosuficientă în fața muchiilor urieșesc devălmășite ale unui edificiu-balaur.
Singură Clemansa Liliana Firca a avut dăruirea și competențele necesare pentru a se adânci sistematic, timp de decenii, în hățișul manuscriselor enesciene, cu scopul catalogării lor integrale și cu convingerea că numai așa vor putea fi cunoscute nu doar proporțiile reale ale „corpului aisbergului”, ci și modalitățile ideale de a-l valorifica.
Din păcate, căzând parcă la rândul ei sub pecetea destinului care l-a împiedicat pe Enescu însuși să-și ducă la bun sfârșit toate proiectele, discreta și neobosita muzicoloagă nu a mai apucat să concretizeze și o aparent utopică finalizare a catalogului; a lăsat însă deschise direcțiile de posibilă ajungere la ea.
Este un deziderat despre a cărui împlinire îmi exprim speranța că nu a mai rămas suspendată, deoarece îmi permit să anunț aici (știind că există o oarecare preocupare publică pentru subiect) că eu însumi mi-am pus toate eforturile în slujba lui, în urma unei onorante invitații ce nu demult mi s-a făcut în acest sens, din partea Muzeului Național George Enescu.
Isis în două interpretări
Poate că tocmai finalizarea catalogului va limpezi până la capăt gradul de discernământ dovedit de unii muzicieni creatori și interpreți în libertatea lor de a decide asupra a ceea ce a meritat sau mai merită scos la rampă. Deocamdată, Pascal Bentoiu a dovedit cea mai mare credibilitate în demersul său plin de abnegație de a definitiva o seamă de lucrări enesciene neterminate al căror stadiu de finisare era suficient de avansat (particelă completă și orchestrație parțială) pentru a nu stârni dubii asupra preponderenței amprentei enesciene și a căror datare din etapa de maturitate creatoare conferea demersului restitutiv maximă relevanță.
Ediția actuală a Festivalului Enescu va oferi prilejul contactului cu o asemenea lucrare – poemul vocal-simfonic Isis (1923) – chiar în două interpretări diferite (în 1 septembrie, cu Orchestra Națională a Capitolului din Toulouse, sub bagheta lui Christian Badea, și în 11 septembrie, cu Orchestra Filarmonică Würth, dirijată de Anu Tali, ambelor ansambluri alăturându-li-se Corul Academic Radio coordonat de Ciprian Țuțu).
Caprice Roumain
După cum, în 8 septembrie, va fi reluat (cu Orchestra Simfonică din Göteborg, dirijată de Gustavo Gimeno, solistă Alena Baeva) și tot mai popularul Caprice Roumain, operă majoră de maturitate, intens revizitată de Enescu în schițe risipite de-a lungul a mai bine de două decenii (1925-1949). E mult doritul concert enescian pentru vioară și orchestră, rămas însă într-un stadiu de neterminare pe alocuri atât de nebulos, încât a pretins din partea inimoșilor săi restauratori (regretatul compozitor Cornel Țăranu și violonistul Șerban Lupu) un soi de „reconstrucție” despre a cărei propunere muzicală finală (datând din 1996) ar trebui să se țină seama că, deși cât se poate de plăcută, nu-l prea mai are pe Enescu drept autor principal.
Nuages dʼautomne sur les forêts
Va mai exista, în Festival, un moment de devoalare a simfonismului enescian de maturitate: Orchestra Simfonică din Londra și Sir Simon Rattle vor cânta, în 31 august, primul panou – Nuages dʼautomne sur les forêts (cca 1930) – dintr-un prezumtiv triptic enescian de poeme simfonice, intitulat Voix de la nature (panoul secund, Soleil dans les plaines, nu s-a mai concretizat, și doar ultimul panou, Vox maris, a fost dus la bun sfârșit).
În pofida (sau poate tocmai datorită) incompletitudinii sale, eu unul îmi mărturisesc o oarecare slăbiciune pentru acest „torso” simfonic; mi se pare că tocmai felul în care fermecătoarea și perfect închegata sa desfășurare, timp de mai bine de opt minute, se volatilizează abrupt (ca-ntr-o dureroasă conjuncție cu risipirea atmosferică sugerată în titlu), poate reprezenta o parabolă sonoră dintre cele mai pregnante a mortalității ce se coace-n noi pe nesimțite și ne desprinde din viață fără știre, fără să țină seama dacă am spus tot ce aveam de spus.
Aceeași piesă poate fi, cred, și un prilej de meditație asupra destinului lui George Enescu – e destinul plin de meandre al unei personalități magnifice, dar, totodată problematice, căci dăruite cu puteri urieșești cărora nu le-a fost accesibilă cuprinderea în limitele unei opere omogene, risipindu-se în schimb, probabil într-o mai debusolantă măsură decât în cazul oricărui alt mare compozitor, în sumedenie de lucrări nefinisate, schițe începute și abandonate, idei pe cât de disparate, pe atât de valoroase. Însăși posibilitatea continuării postume a tuturor acestora dă un fel de mărturie piezișă, paradoxală despre virtutea cardinală sub semnul căreia și-a trăit viața George Enescu: generozitatea prin muzică (motto la ediția actuală a Festivalului).
Vlad Văidean este muzicolog
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu