Prima mea amintire legată de George Enescu datează din vremea liceului pe care l-am făcut într-un orășel din Moldova centrală, Onești, pe care lumea și-l amintește mai ales în legătură cu numele Nadiei Comăneci. Aveam vreo 16 ani, când am plecat la Tescani, împreună cu alți trei prieteni, Simina, Iulia și Andrei (bieți inadaptați, la fel ca mine, cititori împătimiți și visători incurabili), unde Enescu avusese o moșie și unde locuise mulți ani, se pare. Acolo am aflat despre uimitoarea pasiune pe care marele compozitor a făcut-o pentru Maria Cantacuzino, Maruca, așa cum e ea cunoscută în documentele epocii. Și despre incendiul devastator care i-a făcut pe cei doi să părăsească pentru totdeauna țara și să-și găsească sfârșitul în (auto)exil, la fel ca atâtea alte minți strălucite ale acestei nații condamnate, după toate aparențele, la o nefericire perpetuă.
Mai târziu, după terminarea Literelor bucureștene, profesorul și poetul Constantin Th. Ciobanu m-a chemat într-o zi la Fundația Călinescu (Călinescu a fost și el un apropiat al locului și sub egida lui s-au desfășurat ani de zile niște evenimente extraordinare numite Zilele Culturii Călinesciene, unde adolescenți ca mine i-au putut vedea și asculta pe Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, George Pruteanu, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Eugen Negrici etc), cu un aer misterios. Mi-a pus în brațe un volum grosuț, care nu arăta grafic prea grozav, dar avea un titlu intrigant: Umbre și lumini. Și mi-a zis: citește-l, e grozav! Era o ediție bilingvă a jurnalului Marucăi Cantacuzino pe care profesorul oneștean a publicat-o la o mică editură locală, Aristarc, deși orice mare editură ar fi dat, cred, orice s-o publice. Era 2005, un an când deja apăruseră marile jurnale din epoca în care au trăit Enescu și controversata lui muză… jurnalul prințesei, apropiată de Regina Maria și iubită de mai mulți bărbați celebri, mai degrabă pentru calitățile ei spirituale (nu era vreo mare frumusețe sau era o frumusețe destul de atipică, aș zice), promitea o completare a peisajului începutului de secol XX. Profesorul Ciobanu avea dreptate: jurnalul era grozav, poate nu de nivelul literar al lui Jeni Acterian sau al lui Alice Voinescu, dar cu multe pasaje elocvente pentru profunzimea acestei femei cu un destin atât de spectaculos: căsătorită cu Mihai Cantacuzino, căpătând statutul de prințesă, rămasă tânără văduvă, apoi curtată asiduu de Enescu, îndrăgostit nebunește de ea. Pynx, cum îl numea Maruca, îi devine soț adorat până la moarte.
Până să ascult muzică clasică în mod conștient, mai ales mergând la concertele Festivalului Internațional George Enescu, dar și la Ateneu sau la Sala Radio, în anii când celebrul festival nu se ținea, muzica era o simplă referință livrescă. Citeam, adolescentă fiind, jurnalul lui Sebastian, mare meloman și comentator subtil al bucăților muzicale pe care le asculta în perioada de dintre războaie, și îmi imaginam muzica. Da, ăsta e cuvântul exact: mi-o imaginam. Puține resurse într-un orășel de provincie. Fiică de muncitori, discuri n-aveam în casă, abia aveam 50-60 de cărți, pe care le știam, oricum, pe de rost. Ce mai prindeam la radio, și cam atât. Îmi plăcea, îmi amintesc și acum, să citesc biografii ale muzicienilor, compozitori sau, pur și simplu, interpreți, le luam de la biblioteca orășenească și le devoram. Viața lui Beethoven a lui Romain Rolland a rămas una dintre cărțile preferate din acest gen, pe care l-aș numi, acum, biografie romanțată (și apropo de biografii romanțate ale unor artiști ai scenei, ce grozavă e povestea Mariei Tănase în transpunerea Simonei Antonescu, în bine cunoscuta colecție a Editurii Polirom!).
Pe la 14 ani, mi-am cumpărat primele casete cu muzică clasică, aveam un casetofon mare și cu el mi-am oblojit tinerețea de până la facultate. Erau concertele de pian ale lui Chopin și, bineînțeles, o selecție de nocturne și valsuri. Le-am ascultat până la marginea nebuniei, până le-am învățat pe de rost. Nu eram atentă la interpreți, la orchestră, ascultam doar muzica și visam la cai verzi pe pereți (știam deja pe atunci de povestea de dragoste dintre Chopin și George Sand și încercam să găsesc o legătură între muzică și viață, la fel cum, mai târziu, aveam să caut o legătură între literatură și viață).
Peste ani, când deja făcusem 30 de ani, senzația muzicii într-o sală mare, cu mari orchestre (da, numele unei secțiuni a festivalului) a fost una copleșitoare. În sfârșit, ascultam muzica, nu mai era nevoie de imaginație. Întâi cu inima, apoi cu mintea (nespecialistă, e drept). Muzica lumii.
Florina Pîrjol este critic literar
Articol apărut in Revista Festivalului Enescu, nr. 1