Florence, September 2014. The Maestro Zubin Mehta conducts the Orchestra del Maggio Musicale Fiorentino in Florence Opera Theatre.
Otello-ul verdian a fost prezent în Festivalul Enescu încă de la cea de-a doua ediție a evenimentului, derulată în anul 1961. În 2023 capodopera compozitorului italian este din nou înscrisă în agenda Festivalului, de data aceasta în versiune de concert.
Faimosul Zubin Mehta, probabil cel mai vechi invitat al festivalului, venit prima dată la București cu ocazia ediției din 1964, conduce seara muzicală ce se desfășoară luni, 28 august, la Sala Mare a Palatului. În rolurile principale îi ascultăm pe tenorul Fabio Sartori (Otello), pe soprana Anastasia Bartoli (Desdemona) și pe baritonul Luca Salsi (Iago), care evoluează în compania Orchestrei și a Corului Maggio Musicale Fiorentino, cu participarea Nonei Ciobanu, regizor multimedia.
Trecut de vârsta de 70 de ani, Verdi își considera cariera de compozitor de operă încheiată de multă vreme; ultima sa partitură pentru scenă fusese Aida, cu premiera în 1871. Editorul său, Giulio Ricordi, a depus foarte multă muncă de convingere, vreme de peste 10 ani, pentru ca prietenul său de o viață să accepte ideea de a reveni la scris. Ricordi a lucrat în etape, propunând întâi revizuirea operei Simon Boccanegra, pentru a-i da astfel posibilitatea lui Verdi să lucreze cu Arrigo Boito, pe care i l-a recomandat ca libretist și pentru următorul proiect.
Ilustrație de Antonia Negrău
Cunoscând afinitatea lui Verdi pentru textele shakespeariene (compusese deja Macbeth și avusese repetate încercări de a scrie și un Lear), Ricordi a propus Otello. În cele din urmă, maestrul a acceptat, începând lucrul la partitură la 13 ani distanță de premiera Aidei.
Prima audiţie a operei Otello a avut loc în februarie 1887, la Teatrul La Scala din Milano. Boito, el însuși compozitor, concepuse deja un excepțional libret, cu modificări semnificative, însă, față de textul original: primul act fusese tăiat, în schimb fuseseră adăugate momente de o covârșitoare importanță în desfășurarea operei, în conturarea credibilității personajelor. Este vorba despre monologul sadicului Iago, „Credo in un Dio crudel”, și „Ave Maria” cântat de Desdemona în ultimul act, al IV-lea. Libretistul și compozitorul i-au oferit, astfel, Desdemonei, șansa să se roage înainte să fie ucisă, ceea ce piesa lui Shakespeare nu permite.
Elementele duale abundă în această creație a lui Giuseppe Verdi: Cipru este o graniță între lumea creștină și cea musulmană; Otello însuși se află între două lumi – este negru într-o lume a albilor; e războinic, dar și soț iubitor; e violent și în același timp tandru; puternic pe câmpul de luptă, dar slab în fața geloziei… Mai presus de toate, se pendulează aici între Bine și Rău. Dar Binele și Răul coexistă în Otello în doze exagerate, astfel încât Iago poate fi interpretat și drept oglindirea celor mai crunte trăsături de caracter ale (anti)eroului Otello, în vreme ce Desdemona reprezintă latura iubitoare, inocentă și plină de empatie a acestuia. La nivel timbral, trio-ul din operă, cu un cuplu de îndrăgostiți format dintr-o soprană și un tenor, căruia i se opune un bariton, este clasic. Modul de exprimare muzicală a fiecărui personaj este distinct, menţionat de Verdi și în scrisorile sale către Boito. Într-una dintre acestea, datată mai 1887, el descrie partitura Desdemonei, în care melodia nu se oprește; ea cântă tot timpul, nu are recitative și nici momente declamatorii. Iago, în schimb, evoluează doar în declamații și rânjete răutăcioase, în vreme ce Otello pare captiv între două lumi: acum războinic (Esultate!), apoi amant pasional (în duetul Gia nella notte densa), acum zdrobit de disperare (Dio! Mi potevi scagliar), apoi feroce (în scena uciderii Desdemonei), el trebuie să cânte puternic, dar și senzual și cald. De aici rezultă, de altfel, și mare parte din dificultatea extraordinară a partiturii vocale.
Prin Otello,Verdi aruncă atât o privire înapoi, înspre tradiția bel-canto-ului italian (din creațiile lui Rossini, Bellini și Donizetti), cât și către viitor, înspre modernitatea în care opera este eliberată de formele sale statice, de așa-zisele numere închise, favorizată fiind curgerea dramatică neîntreruptă, înspre o lume salvată de tirania primadonei, precum și de folosirea în exces a cantabilității. În acest context, Desdemona ar fi vechiul stil belcantist, iar Iago noutatea (poate chiar declamația wagneriană?).
În plan interpretativ au fost apreciați, în ultimele decenii, mai ales tenorii cu timbru baritonal (Giuseppe Giacomini, Placido Domingo și, mai recent, Jonas Kaufmann, pentru a aminti doar câțiva), deși Verdi, foarte exigent și în acest sens, nu și-a imaginat o astfel de voce pentru Otello-ul său.
În seara concertului voi fi prezentă în studioul Radio România Muzical, de unde voi comenta această versiune de Otello. Fabio Sartori este un tenor cu foarte multă experiență în partituri verdiene. În Otello el a debutat în urmă cu trei ani, la Maggio Musicale Fiorentino, sub bagheta aceluiaşi Mehta. Comparaţiile cu interpreții care au făcut istorie cu acest rol (mă gândesc, între alții, la Mario del Monaco, dar și la Dimiter Uzunov, care a fost primul Otello al Festivalului Enescu) vor fi inerente. Rămâne de văzut și mai ales de auzit dacă Sartori ne va oferi aceleași satisfacții artistice.
Irina Cristina Vasilescu este realizator Radio România Muzical
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu, nr. 1