„Frică de moarte n-aveţi, camarazi!/ Veni-va ea cândva, totuşi nu azi./ Dar când va apărea, atunci s-a terminat…/ Rămâneţi blânzi, adio! Seninul ne e dat!” Așa se termină opera Le Grand Macabre de György Ligeti, compozitorul cu un destin ca-n filme, care a reușit ca nimeni altul să redea în muzica sa „moartea incandescentă a universului” (heat-death of the universe), după cum frumos a formulat Thomas Adès, un alt mare compozitor britanic contemporan. Un fel de Big Brother avant-la-lettre, desfăşurată într-o imaginară Breughelland, acţiunea operei Le Grand Macabre aduce în prim plan sfârşitul lumii şi evidenţiază tema fricii şi a anulării acesteia prin înstrăinare. Influenţe din figura regelui Ubu al lui Alfred Jarry se regăsesc în această anti-operă scrisă după o piesă de teatru de Michel de Ghelderode şi „paraşutată” pe scenă parcă din benzile desenate exagerat colorate, în care pe post de Superman apare însăşi moartea, personificată în figura sinistrului demagog Nekrotzar.
Născut la Tîrnăveni în 1923, György Ligeti se mută cu familia la vârsta de 10 ani la Budapesta, tatăl şi fratele lui mor în lagărul de concentrare nazist de la Auschwitz, iar mama supraviețuiește. După Revoluţia din 1956 fuge din Ungaria ascuns sub prelată pe acoperișul unui vagon de tren, primește cetăţenie austriacă, ajunge să vorbească opt limbi, un fragment din compoziția sa Lux aeterna pentru 16 voci soliste este folosit de către Stanley Kubrick în filmul 2001: A Space Odyssey și devine cunoscut pe plan mondial; revoluționează scriitura pianistică prin 17 studii pentru pian şi imaginează compoziții ce repun în circulaţie cornul natural (fără pistoane), căruia îi dedică şi un concert. Un traseu biografic halucinant, depășit numai de profunzimea talentului său muzical și inteligența sa pătrunzătoare, neobișnuită și vastă, calități ce-l vor face pe Constantin Floros, biograful său și exeget al operei sale componistice, să-i surprindă cu perspicacitate profilul spiritual: „pasiune pentru noutate, pentru ceea ce nu s-a mai făcut în artă, raţiune echilibrată şi fantezie vioaie, calcul şi spontaneitate, afectivitate stilizată, înclinaţie deopotrivă pentru disciplina formală şi nebunia manieristă, o febleţe pentru născocire, complexitate, iluzie şi imaginaţie – acestea sunt câteva caracteristici ale fizionomiei spirituale ale lui György Ligeti.”
Într-adevăr, ceea ce frapează dintru început în muzica lui Ligeti este neastâmpărul ideatic combinat cu o anumită sonoritate bizară. Permanent curioasă şi vie, densă în nemişcare şi mişcătoare în densitate, această muzică sondează cu încăpăţânare lumea reală, ajungând să ofere imagini sonore ale unor fenomene sau stări neobişnuite. Două tipuri de mişcare muzicală îi sunt caracteristice: cea „statică” şi cea „hăcuită, sfărâmată”.
Într-un prim buchet de lucrări ce izvorăsc din statism, sentimente foarte subtile sunt transpuse în muzică cu o încărcătură poetică şi cu o precizie uimitoare: apariţia, insinuarea în real a unei noi fiinţe (Apparitions), ameninţătoarea apăsare a presiunii – imaginaţi-vă că faceţi scufundări, ce senzaţie aveţi la schimbarea de presiune? (Athmosphères) –, aburul şi indistincţia depărtării spaţiale şi temporale surprinsă fără nostalgiile şi regretele ei (Lontano), panica pe care ne-o stârnesc spaţiile inumane (Lux aeterna) sau inevitabilul inacceptabil al morţii (Requiem). Cum se realizează acestea? Prin mase mari de sunete, prin volume asemenea unor „zgârie-nori” muzicali (Clocks and Clouds) ce se mişcă încet, prefăcându-se pe nesimţite în altceva decât au fost iniţial. O muzică ce ne vorbeşte despre timpul munţilor şi al norilor – cu o expresie preferată a lui Ligeti – despre „timpul îngheţat”!
În ceea ce priveşte mişcarea „hăcuită, sfărâmată”, ea dă naştere unor gesturi unghiulare, nebuneşti, prezente în disperatul Dies Irae din Requiem, în uimitoarele mimodrame Aventures şi Nouvelles Aventures – realizate pe „texte” nesemantice construite din foneme, vocale, consoane, zgomote, intonaţii –, în agitatele Cvartet nr.2 şi Concert pentru violoncel. E o muzică a catastrofei, a visceralului şi a panicii: ca şi când, subit, am înnebuni de durere.
Pe de altă parte, Ligeti mizează pe ironie şi absurditate, ca singure remedii împotriva fricii existenţiale. Este vorba mai puţin de absurdul dadaist sau suprarealist, căci Ligeti, deşi apreciază şi se inspiră din libertatea şi imagiaţia nebună a lui Alfred Jarry, Tristan Tzara, Boris Vian sau Eugen Ionesco, simte că acest absurd e diferit de structura minţii sale obsedată de modele, de pattern-uri. Astfel că ajunge în apropierea unui alt absurd, anume cel derivat din paradoxurile matematicii şi ale limbajului.
Admiraţia sa pentru tradiţia engleză a nonsensului va da naştere unor capodopere (Nonsense Madrigals) inspirate de stilul absurd-fantastic al lui Lewis Carroll. Sub forma unor poezioare, jocuri de cuvinte, Ligeti realizează adevărate opere în miniatură, precum acel genial Cadril al Homarilor. De altfel, un proiect neterminat al lui Ligeti avea ca scop scrierea unei opere după îndrăgitele volume ale lui Carroll, Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara Oglinzilor, ceea ce ar fi continuat şi radicalizat atmosfera singurei sale opere care ne-a rămas: Le Grand Macabre.
Albert Einstein a spus o dată despre un vestit coleg fizician: „Pauli ăsta are o minte brici!” Acelaşi lucru se poate spune despre Ligeti, căci suntem în prezenţa unei minţi muzicale excepţionale, care a căutat întotdeauna să găsească mecanisme de precizie pentru orice stare muzicală, oricât de imaterială ar fi fost aceasta. Preocuparea permanentă în a extrage formularea cea mai clară a unei muzici, de a construi angrenaje coerente şi de a inventa complexităţi sonore ajunge la perfecţiune în lucrări de virtuozitate instrumentală precum Continuum pentru clavecin, Studiile pentru pian, Concertele pentru vioară, pian şi corn natural. În aceste lucrări, capodopere ale muzicii secolului 20 se aliază, şi se topesc într-o expresie originală diferite influenţe: tradiţia muzicii clasice, Bartók, Debussy, minimalismul american, muzica africană din Buganda, cea a pigmeilor, geometria fractală, entrelacs-urile hipnotice de pe manuscrisele irlandeze, grafica lui Escher, pictura lui Cezanne şi Miró, sculptura lui Brâncuşi, poezia lui Sándor Weöres. Și, totodată, aici se găsesc amestecate în athanorul compozițional „elementele alchimice” cele mai diverse, înșirate într-un omonim expresiv al tabelului lui Mendeleev: „mistic, idilic, nostalgic, funebru, izbăvit, agitat, ironic, erotic, emoţionat, umoristic, ipocrit, rece, indiferent, triumfal, patetic, tâmpit, isteric, supersentimental, înfricoşat, înflăcărat, exaltat, neliniştitor, nestăpânit, împopoţonat, maliţios.”
Este o muzică bogată, complexă, scrisă de un musicus doctus, de un muzician foarte învăţat („Mă interesează totul: ştiinţele naturii, lingvistica, istoria, politica.”), dar totodată de un mare artist, ultrasensibil la emoţia umană, capabil să o exprime cu claritate, atât în sunete, cât şi în cuvinte („Pentru mine, muzica nu e o insulă, ci o bucată complexă de viaţă şi experienţă”). Nu credem că greșim dacă l-am numi pe Ligeti, omul cel mai neliniştit şi curios din lume, vrăjitorul sunetelor. Dacă l-am fi întrebat cine a fost, ne-ar fi răspuns cu sinceritate: „Un ungur născut în Transilvania, de origină evreiască şi cu cetăţenie română la început, mai târziu cu una maghiară, apoi şi mai târziu cu cetăţenie austriacă. Nu aparţin nici unui tărâm: aparţin inteligentsiei şi culturii europene.”
Dan Dediu este compozitor
Nota redacției: Dat fiind că anul acesta marchează centenarul nașterii lui György Ligeti, programul actualei ediții a Festivalului Enescu dedică multiple evenimente portretizării muzicale a celebrului compozitor: pe 1 și 8 septembrie la Ateneul Român și Sala Mare a Palatului, pe 16 septembrie la Radio, iar pe 17 septembrie – premiera românească a operei Le Grand Macabre la Ateneu (ș.a.).