Când vorbim despre familiile de compozitori, ne ducem imediat cu gândul la Bach, desigur, şi apoi, probabil, la dinastia Strauss. Câţiva poate se mai gândesc la familia Schumann (Robert şi Clara) şi încă şi mai puţini la familia Mendelssohn (Felix şi Fanny). Ce-i drept, abia în ultimii ani a început să se vorbeasă şi să se scrie din ce în ce mai mult despre Fanny Hensel, născută Mendelssohn, sora cu trei ani mai mare a lui Felix şi una dintre cele mai prolifice minţi componistice feminine ale secolului al XIX-lea.
Educaţia înainte de toate
Născuţi la o diferenţă de trei ani unul faţă de celălalt (Fanny în 14 noiembrie 1805, iar Felix pe 3 februarie 1809), cei mai mari dintre cei patru copii ai cuplului Abraham şi Lea Mendelssohn au avut în comun un uriaş talent muzical. Pianişti de excepţie (se pare că Fanny era chiar mai lăudată decât Felix pentru interpretările sale), compozitori redutabili şi prolifici în egală măsură, cei doi au avut pe tot parcursul vieţii o relaţie extrem de strânsă şi afectuoasă. Crescuţi în atmosfera cultivată, dar strictă a casei bancherului Abraham Mendelssohn, fiul celebrului filozof şi teolog Moses Mendelssohn (figură marcantă a iluminismului german), copiii au beneficiat de o educaţie solidă şi riguroasă. Mama lor, Lea, născută Salomon, talentată cântăreaţă şi pianistă, vorbea fluent engleza şi franceza, stăpânea suficient de bine greaca veche pentru a-l citi pe Homer în original şi era descrisă drept o amfitrioană excelentă, cu un rafinat simţ al umorului. Deşi toţi cei patru copii aveau talent muzical, Felix şi Fanny au dovedit de mici excepţionale înzestrări, ce i-au determinat pe părinţi să caute cei mai buni mentori în domeniu. Astfel, au studiat pianul cu Ludwig Berger (discipol al lui Muzio Clementi şi John Field) şi compoziţia, armonia şi contrapunctul cu Carl Friedrich Zelter (prieten apropiat al lui Goethe şi directorul reputatei Singakademie Berlin). Zelter i-ar fi spus lui Abraham Mendelssohn că nu mai are ce să-l înveţe în plus pe Felix, cel care la 15 ani compusese deja o operă comică într-un act, 12 simfonii pentru coarde, prima simfonie în do minor şi cinci concerte instrumentale. Printre ele, şi Concertul în re minor pentru vioară şi orchestră de coarde, necunoscut până în 1952, când a fost redescoperit de Yehudi Menuhin; lucrare în care vocea componistică a unui adolescent dovedeşte un echilibru şi o inventivitate cuceritoare.
Lecţiile de muzică erau completate de cele de literatură, filozofie şi pictură; iar programul de pregătire, cu adevărat spartan, începea zilnic la ora 5:00 dimineaţa (mai puțin duminica). În afara apetitului componistic, atât Felix, cât și sora sa Fanny (care la 13 ani interpreta din memorie 24 de preludii bachiene din Clavecinul bine temperat) erau adevăraţi virtuozi ai pianului, încântând oaspeții seratelor muzicale găzduite de familia Mendelssohn în monumentala reşedinţă de pe strada Leipzig nr. 3 din Berlin. Un ambient privilegiat, din punct de vedere social şi cultural, cu oaspeţi precum Carl Maria von Weber, Ferdinand Hiller, Ignaz Moschelles, de scriitorii Heinrich Heine, E.T.A. Hoffmann şi Jacob Grimm, filozoful Georg Wilhelm Friedrich Hegel sau naturalistul şi exploratorul Alexander von Humboldt, în faţa cărora Fanny şi Felix îşi interpretau inclusiv propriile compoziţii, tatăl lor angajând, la nevoie, chiar şi o orchestră privată pentru opusurile cu astfel de cerinţe.
Muzica, doar un ornament?
Deşi talentul lui Fanny a fost remarcat atât de Carl Zelter, cât şi de Ignaz Moscheles, sora mai mare a lui Felix Mendelssohn avea din start un dezavantaj major: era femeie, iar în secolul al XIX-lea, o tânără dintr-o asemenea familie nu putea spera la o carieră de pianistă sau de compozitoare, îndeletniciri considerate incompatibile cu condiţia de soţie şi mamă. Conştientă de aceste limite, Fanny a preferat să-şi păstreze lucrările compuse pentru sine sau pentru oaspeţii seratelor muzicale ale familiei. Chiar tatăl ei i-a scris, în momentul în care a împlinit 15 ani, că „muzica este foarte posibil să devină pentru Felix o profesie, în timp ce pentru tine ar fi bine să rămână un ornament. Niciodată nu ar fi posibil şi nici nu ar trebui să devină fundaţia existenţei tale şi o îndeletnicire de zi cu zi”.
Anul 1829 rămâne o piatră de hotar în istoria familiei Mendelssohn, pentru că este momentul în care Felix începe un lung periplu internaţional în vederea construirii unei reputaţii solide. Fanny, pe de altă parte, s-a căsătorit cu pictorul Wilhelm Hensel, în care a găsit un partener înțelegător şi deschis faţă de pasiunea pentru compoziţie. În acei ani în care Mendelssohn cucerea publicul englez, francez, italian şi elveţian, Fanny şi-a orientat întreaga energie către spaţiul casnic, devenind într-adevăr o soţie şi o mamă exemplară; însă şi o gazdă fără cusur în organizarea seratelor muzicale ale familiei, devenite celebre în epocă, în cadrul cărora putea să îşi interpreteze propriile lucrări. În tot acest timp, cei doi fraţi au corespondat continuu, împărtăşindu-şi gândurile, visele, impresiile, inclusiv opiniile critice asupra partiturilor compuse. De exemplu, cucerit de frumuseţea sălbatică a insulelor Hebride, Felix a notat rapid primele măsuri din ceea ce avea să devină celebra Uvertură Hebridele op. 29, prin care a instaurat, practic, un nou gen, acela al uverturii de concert. Primele schiţe le-a expediat imediat surorii sale însoţite de următoarele rânduri: „Pentru a te face să înţelegi cât de puternic m-au afectat Hebridele, îţi trimit următoarele, care mi-au venit în minte chiar acolo”. Sunt mărturii preţioase asupra încrederii depline pe care Felix o avea în competenţa muzicală şi critică a surorii sale. Apropiaţii descriau adesea firea surorii, Fanny, ca fiind pasională şi impetuoasă, calităţi reflectate, de altfel, perfect de scena sa dramatică Hero şi Leander, compusă şi orchestrată de ea însăşi în 1832. Vechiul subiect grecesc a primit o înveşmântare muzicală de o bogăţie expresivă tulburătoare şi de o îndrăzneală şi creativitate armonică ce demonstrează cu claritate că Fanny Hensel Mendelssohn ar fi putut scrie cu succes inclusiv în genul teatrului liric. Şi tot despre iubire şi suferinţă este vorba şi în Aria de concert Infelice op. 94, compusă de Felix Mendelssohn în 1834, o lucrare mai puţin cunoscută, dar de o frumuseţe melodică aparte. Unul lângă celălalt, ambele opusuri oferă o mărturie preţioasă asupra limbajului componistic al celor doi din respectiva perioadă (partiturile sunt compuse la doi ani distanţă) şi, de ce nu, deschid şi ofertanta cale a comparaţiilor.
Confluenţe stilistice
Wilhelm Hensel ne-a lăsat un preţios portret al soţiei sale, din care aceasta ne priveşte cald, cu ochi mari, cercetători. O figură rafinată şi elegantă ce semăna foarte bine cu cea a lui Felix Mendelssohn. Asemănarea fizică se prelungea însă şi pe teren muzical, lucrările semnate de Fanny putând foarte bine trece, pentru publicul larg, drept ale lui Felix, mai ales pe terenul liedului, acolo unde a compus cel mai abundent. Conştientă de opoziţia familiei sale cu privirea la propria afirmare componistică, Fanny Hensel a ales calea compromisului, deşi nu a fost niciodată împăcată cu această idee. Astfel că şase dintre liedurile sale au apărut în două dintre culegerile lui Felix Mendelssohn (op. 8 şi op. 9), sub numele lui, fără ca nimeni să sesizeze vreo diferenţă. Rămâne, astfel, de referinţă momentul stânjenitor în care Felix Mendelssohn, invitat la Palatul Buckingham de Regina Victoria a Marii Britanii şi de prinţul Albert (ambii admiratori ai muzicii sale), a ascultat-o pe Regină interpretând, printre altele, Italien, una dintre lucrările sale favorite. „Aşa că a trebuit să mărturisesc – mi-a fost foarte greu, dar mândria nu are mereu întâietate – că Fanny a compus acel lied.” Faptul că lucrările compuse de sora sa nu au fost în niciun fel în disonanţă faţă de cele ale lui Felix Mendelssohn vorbeşte de la sine despre nivelul componistic al acesteia, mai ales în domeniul repertoriului de lied, în care a excelat. În actuala ediţie a Festivalului George Enescu pot fi ascultate în seara zilei de 15 septembrie, patru lieduri semnate de Fanny Hensel Mendelssohn (Noapte de mai, Amurg, Vechile morminte şi Cântecul gondolei). Orchestrate de Tal-Haim Samnon, toate evocă misterul nopţii, cu întreaga ei melancolie, cu frumuseţea, nostalgia sa, dar şi cu diferitele înfăţişări ale iubirii.
Singura umbră în minunata relaţie dintre Felix şi Fanny a fost întotdeauna cea legată de nevoia acesteia de a-şi publica lucrările cu propriul nume – şi au trebuit să treacă două decenii până când muziciana a găsit în sine forţa de a depăşi acest obstacol. Două decenii care au nivelat inclusiv împotrivirea lui Felix Mendelssohn, ce o felicita, ulterior, cu sinceritate, pentru succesul de care se bucurau partiturile ei tipărite. Din păcate, Fanny a început să-şi vadă editată parte din creaţie doar cu un an înaintea morţii: în data 14 mai 1847, în timp ce dirija, în timpul unei repetiţii, cantata fratelui său, Prima noapte a Valpurgiei, pentru următoarea sa serată muzicală, a suferit un accident vascular cerebral ce i-a fost fatal. Felix Mendelssohn nu şi-a mai revenit niciodată după pierderea ei şi, la aproape şase luni după, într-o profundă depresie, compozitorul german a suferit la rândul său o serie de atacuri vasculare cerebrale, regăsindu-şi sora de cealaltă parte a cortinei.
Fanny şi Felix ne-au lăsat împreună, în afara unei poveşti unice în istoria muzicii universale, o moşternire preţioasă ce mărturiseşte, de fiecare dată când o accesăm, despre formidabila forţă creatoare care a fost şi rămâne familia muzicală Mendelssohn.
Ioana Marghita este realizator Radio România Muzical
Nota redacției. Felix Mendelssohn a fost prezent în programele de la Ateneu: pe 28 august – Simfonia a V-a, Reforma; pe 2 septembrie – Concertul în re minor pentru pian, vioară și orchestră de coarde MWV O4; pe 4 septembrie – Simfonia a III-a, Scoțiana; pe 14 septembrie – Concertul de vioară și orchestră de coarde. Un interesant concert al familiei Mendelssohn – Felix și sora lui, Fanny Hensel – ascultăm pe 15 septembrie, „la miezul nopții”.