Al doilea articol despre compozitorul și dirijorul Gustav Mahler, în relație directă cu modul în care a influențat cinematografia postmodernă, se concentrează pe două pelicule reputate – The Tree of Life (2011), în regia lui Terrence Malick, și Tár (2022), filmul lui Todd Field care este, în mare proporție, destinat muzicianului. Compozițiile lui Mahler continuă să fie prezente în filmografia universală și contemporană, alese de regizori extrem de relevanți precum Alfonso Cuarón, Children of Men (2006) – Kindertotenlieder; Martin Scorsese, Shutter Island (2009) – Cvartet pentru pian și corzi în la minor; Xavier Dolan, Laurence Anyways (2012) – Simfonia nr. 1 în re major, Terrence Malick, Song to Song (2017) și Leos Carax, Annette (2021) – Simfonia nr. 2, în do minor.
The nuns taught us there are two ways through life … the way of Nature… and the way of Grace. You have to choose which one you’ll follow (– The Tree of Life).
Terrence Malick, unul dintre cei mai semnificativi dar și discreți cineaști americani, a realizat zece filme de lungmetraj, printre care se numără: Badlands (1973), Days of Heaven (1978), The Thin Red Line (1988), Knight of Cups (2015), Song to Song (2017), A Hidden Life (2019). Malick a explorat, în întreaga sa filmografie, teme precum originea lumii, credința, natura – teme filozofice și spirituale pe care le-a transpus în povești identificabile, prin viziunea auctorială și stilistică recognoscibile.
Tree of Life (2011), avându-i pe Brad Pitt, Sean Penn și Jessica Chastain în rolurile principale, este probabil cel mai cunoscut film al cineastului datorită temei provocatoare pe care o explorează și a modului impresionant în care este aceasta e redată la nivel estetic. Filmul debordează de momente muzicale instrumentale care reușesc să asigure ritmul și echilibrul potrivit, dar și să-i ofere poveștii o atmosferă specifică de meditație și de reflecție. The Tree of Life spune povestea lui Jack, copilul inocent (interpretat de Hunter McCracken) care explorează viața și natura alături de frații săi în anii ’50 în Texas, și a modului în care versiunea sa adultă (interpretată de Sean Penn) se confruntă cu propria istorie și viață, interogând existența umană, sensul și originea lumii. Aceste întrebări se nasc în momentul în care Jack adultul se confruntă cu pierderea unuia dintre frați și încearcă să repare relația complicată cu tatăl său. Filmul lui Malick este unul pur introspectiv, cu o imagine senzațională semnată de renumitul Emmanuel Lubezki – o imagine ce plutește prin univers, dar și cutreieră suburbia din Waco, Texas, pe strada în care această familie își duce existența, precum oricare alta.
Simfonia nr. 1 în re major de Mahler este prezentă în acest film, alături de compoziții de Bedřich Smetana, François Couperin, Johannes Brahms, Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart. În cazul lui Malick, sincretismul există fără îndoială în ceea ce privește relația de neseparat pe care muzica o întrunește cu imaginea, și viceversa. De asemenea, muzica interacționează simbiotic și cu naratorul lui Malick, o marcă auctorială specifică. Simfonia nr. 1 însoțește un pasaj calm, dar tulburător, în multiple scene în care cei doi soți, Mr. O’Brien (Brad Pitt) și Mrs. O’Brien (Jessica Chastain) află vestea decesului fiului cel mic. Pasajul din Mahler își face apariția apăsător și greoi, conducându-i pe cei doi soți prin etapele tragice ale acestei vești. De la casa goală și camera copilului, la remușcările părinților față de greșelile făcute, Simfonia nr. 1 va însoți aceste secvențe de doliu spre slujba de înmormântare, similar unui marș funebru introspectiv și poetic. Aceeași muzică reapare și într-unul din flashback-urile lui Jack când, aflat cu familia la piscină, asistă la moartea unui copil – creându-se, astfel, o interacțiune directă cu pierderea. Existența muzicii inclusiv în explorarea cosmosului reflectă rolul imens pe care ea îl poartă în această peliculă și, în general, în filmografia lui Malick – rolul unui personaj în sine care contribuie narativ și organic la evoluția poveștii. Povestea complexă propusă de cineast, în întregime racordată la compoziții instrumentale tragice sau sublime, ridică întrebări pe care el le examinează în toate peliculele sale, și care nu propun un răspuns fix. Ritmul filmic e unul specific al rememorării, unul non-linear, necronologic, simbolic, cu flash-uri și frânturi fragmentate, ce urmărește relația naștere-moarte, paralelismul dintre viața unei familii simple din suburbie în relație cu originea universului, a spațiului și a timpului. Muzica oferă o inspirație semnificativă pentru cineast, care compune secvențele-cheie ale filmului, reflectând atât viața, cât și moartea iminente, în jurul sonorităților lui Mahler.
Now is the time to conduct music that actually requires something of you. Music that everybody knows but will hear differently when you interpret it for them (– Tár).
Tár (2022) este probabil unul dintre cele mai importante filme dedicate lui Gustav Mahler. Scris și regizat de către Todd Field, Tár spune povestea ficțională a Lydiei Tár (Cate Blanchett), considerată una dintre cele mai mari compozitoare-dirijor în viață și directoarea orchestrei de la Filarmonica din Berlin. Lydia, în urma lipsei controlului și a unei suprasaturații emoționale, va pierde, în mod dramatic, toate realizările de până atunci, fiind nevoită să reînvie personal și să se regăsească profesional.
Adagietto din Simfonia nr. 5 apare în istoria cinemaului prin trei repere cheie, la Luchino Visconti, Ken Russell și, acum, la Todd Field. Simfonia nr. 5 va avea un puternic rol diegetic și o va însoți pe Lydia Tár în călătoria furtunoasă de la apogeul carierei la căderea epocală; reflectă etapele critice în care se află protagonista, ce debutează printr-o moarte simbolică, artistică, urmată de decăderea incontrolabilă, abandonul familiei și, în general, de pierdere a tot ceea ce a fost. Povestea debutează lent, static, cu focus asupra unor dialoguri lungi, uneori tehnice, ce stabilesc un anumit ritm echilibrat. Lydia este constant prinsă între mai multe lumi: de la întâlniri la repetiții, între Berlin și SUA, de la carieră la viața familială eșuată, alături de soție și fiica sa.
Încă din secvența de început, în care Lydia participă la un interviu, se devoalează faptul că cele nouă simfonii ale lui Mahler sunt înregistrate cu orchestra de la Berlin, Simfonia nr. 5 fiind următoarea lucrare de mare expunere și expectativă pe care Lydia Tár o pregătește pentru ultima înregistrare live din această serie. Povestea multi-stratificată pune sub lupă și versiunea Lydiei în interacțiunea cu studenții de la Julliard, într-o secvență extrem de intensă despre importanța muzicii lui Bach: studentul Max, sub intensele provocări lansate de Lydia, mărturisește că nu poate să ia în serios muzica lui Bach din cauza misoginismului său. Field nuanțează puternic toate mișcările social-politice actuale, aducându-le în prim-plan, prin și despre muzică. Ritmul filmic se dinamizează în momentul în care expectativa se încheie, iar Simfonia nr. 5 de Mahler este pentru prima dată auzită la repetiția dirijată de Lydia alături de orchestră; dacă Ken Russell pastișa și ironiza stilul lui Visconti, Todd Field este ceva mai blând – Lydia Tár le cere interpreților să uite total de Visconti și să aducă o abordare mai neglijentă, neordonată, implicit mai autentică a interpretării muzicii.
În urma unor multiple scandaluri în care este implicată, Lydiei i se retrage rolul de a dirija Simfonia nr. 5. Field construiește o secvență emblematică în care începutul concertului este asaltat violent de către Lydia intrând pe scenă și, prin forța fizică, înlăturându-l pe actualul dirijor. Din acest moment plin de disperare, de final de carieră așa cum era ea, și de acceptare a consecințelor abuzurilor sale, personale și profesionale, Lydia va fi nevoită să ia totul de la capăt, începând cu reîntoarcerea la casa copilăriei și finalizând cu o călătorie spirituală și o „renaștere artistică” în Filipine, dirijând o interpretare live a muzicii din seria jocurilor video Monster Hunter.
Mahler continuă să influențe puternic viziunea cineaștilor contemporani, lăsând loc în continuare de noi experimente, interpretări, valorificări ale operei sale în cinemaul postmodern. Însă, dacă un punct-cheie de pornire a compozițiilor lui Gustav Mahler în film a fost Luchino Visconti, Todd Field marchează, cu desăvârșire, la 51 de ani distanță, un alt reper esențial în reprezentarea muzicii lui Mahler.
Ilinca Straton este cineastă
Nota redacției: Gustav Mahler, contemporanul lui George Enescu (căruia i-a dirijat în premieră americană Suita nr.1 pentru orchestră) rămâne o prezență constantă în preferințele publicului de pretutindeni. În actuala ediție de Festival Enescu există o bogată ofertă din simfoniile sale la Sala Palatului, alese de mari dirijori: a II-a (29.08, sub bagheta lui Zubin Mehta), a IX-a (30.08, cu Simon Rattle), a IV-a (13.09, cu Vladimir Jurowski), prima (16.09, cu Tugan Sokhiev), a III-a (24.09, cu Klaus Mäkelä), dar și o selecție din ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului (29.08, Ateneu, dirijor Cristian Măcelaru, solist Matthias Goerne).