Unul dintre cele mai așteptate momente ale festivalului a fost fără îndoială concertul ansamblului Collegium Vocale Gent condus de fondatorul său, Philippe Herreweghe, legende ale interpretării muzicii baroce și clasice. Sunt atât de îndrăgiți pentru că întoarcerea la tradiție, pe care o studiază cu acribie din toate sursele posibile, preferința pentru retorică și, de asemenea, radiografia științifică a muzicii pe care o comunică publicului reprezintă doar baza, primul strat din bucuria lor imensă de a pune reflectorul pe aceste creații pline de simboluri.
Missa în si minor BWC 232 de Johann Sebastian Bach în compania acestor muzicieni a reprezentat, așadar, o șansă unică pentru melomanii aflați în sala Ateneului de a se conecta cu cea mai înaltă formă de iubire pe care Bach a lăsat-o posterității: o lucrare vocal-instrumentală în care a adunat tot ce era mai valoros din stilul său muzical, unificând, în ultimul an al vieții, prin ingenioase variații, componente ale Missei mai vechi cu unele noi într-o capodoperă a umanității.
Am putut auzi o versiune a lucrării care frizează sublimul, încercările de a explica ceea ce s-a petrecut în după amiaza zilei de 15 septembrie 2023 fiind doar palide rememorări ale actului artistic, efortul cronicarului fiind unul poate și un pic ingrat, aproape de a întina frumusețea clipei prin cuvinte.
De la bun început, acordajul instrumentelor de epocă, prelung, liniștit, la limita gravă față de acordajul spre acut al orchestrele simfonice „mari”, a setat decorul într-o zonă a calmului și timpului infinit. Kyrie Eleison inițial, introductiv, pe care majoritatea ansamblurilor îl interpretează exploziv, a făcut loc fiecăreia dintre cele 16 voci de pe scenă, acompaniamentul orchestrei fiind dozat în așa fel încât să nu le răpească din irizările timbrale care se împleteau intim, dar puternic. Acest aspect s-a păstrat pe tot parcursul celor două ore de muzică, versiunea aceasta a Missei fiind una interiorizată, intimistă, dar extrem de densă.
Momentele solistice au beneficiat de naturalețea modestiei muzicianului valoros: soliștii nu au stat în față, ci au ieșit pe rând din ansamblul vocal. Dorothee Mields (sopran I) a fost caldă, strălucitoare, Margot Oitzinger (Sopran II) rafinată și cuceritoare, Alex Potter, alto, poate cea mai convingătoare voce solistică a concertului, uluitor în Agnus Dei, tenorul Guy Cutting profund și jovial, basul Peter Kooij remarcabil mai ales în partitura solicitantă, cu note extrem de rapide în registrul grav. Soliștii instrumentiști ai ariilor nu doar i-au acompaniat, ci i-au atras într-o împletitură inteligentă din care cu greu deosebeai, metaforic, timbrul unui instrument de cel al vocilor.
Herreweghe a condus totul aproape doar din priviri, gestica sa minimală fiind de natură doar să încurajeze și ghideze fără a perturba ansamblul care funcționează perfect, cu zâmbetul pe buze la fiecare intrare pe care și-o oferă unul altuia. Frazarea este subsumată, cum spuneam anterior, retoricii muzicale, dar fără prețiozitate. Liniilor mari, monumentale, preferate în trecut (de.Karajan, de pildă) nu li se opune o fragmentare, ci sunt interpretate cu grijă față de micromotivele muzicale, iar schimbările armonice surprinzătoare pentru secolul în care a fost compusă această lucrare au fost de fiecare dată subliniate subtil prin dozajele orchestrale și mai ales vocale impuse de dirijor. Philippe Herreweghe a construit întregul în funcție de sensul fiecărei părți : Kyrie, Gloria, Credo (fiecare cu subsecțiunile sale), Osana, Benedictus, Agnus Dei și Dona Nobis Pacem constituie prilej pentru dirijor de a se lăsa din ce în ce mai pătruns de sensurile uluitoare ale formelor complexe elaborate de Bach, pentru a le traduce prin interpreți nouă, publicului receptor.
Un public care, ce bine!, a înlemnit alături de Collegium Vocale Gent, nicio foială, fotografie sau șușoteală nu au perturbat ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Pentru că nu ai cum să deranjezi bucuria, dragostea și miracolul.
Sabina Ulubeanu este compozitoare și fotografă