Dialogul vocii cu pianul poate reprezenta o metaforă a iubirii, o sintetizare a miilor de chipuri sau nuanțe pe care infinita tatonare dintre două suflete o poate materializa. Pentru un tandem reușit este însă nevoie de coordonare mentală și sufletească, iar recitalul mezzosopranei Kate Lindsey alături de pianistul Baptiste Trotignon ne-a oferit chintesența combinațiilor, în doze milimetrice, dintre rațiune și simțire.
O serie de ecouri eclectice și intenții contradictorii ale song play-ului sau succeselor de pe Broadway ale lui Kurt Weill au reprezentat firul narativ al recitalului (reeditând parțial albumul Thousand of Miles din 2017), alternând cu inserții în microclimatul lumii liedurilor lui Erich Korngold, Alma Mahler sau Alexander von Zemlinsky. Intenția protagoniștilor a fost de a alege compozitori europeni care, fără excepție, și-au încheiat destinul – forțați de împrejurări – în țara făgăduinței, America. Ideea alăturării repertoriale din recital ne-a trimis cu gândul la mai multe simboluri pivot pe care le asociem cu realitatea artistică a începutului de secol XX pe teritoriul austro-german: iubirea, sordidă sau înaltă, între carnal și etic, cu rezonanțe existențiale, statutul decrepit al femeii în societatea decadentă și, nu în ultimul rând, exilul ca decizie a supraviețuirii. Și, în fapt, a fost un caleidoscop de prezențe feminine, modelate pe calapodul unor timpuri dificile. Recitalul a început în forță cu Nanna’s Lied de Kurt Weill, pe versuri de Bertold Brecht. Cântecul, celebru la vremea sa în interpretarea Lottei Lenya (soția lui Weill), a făcut pe atunci turul lumii. Decizia compozitorului de a pune accent pe resursele accesibile și la modă ale vremii (inspirat fiind de lumea jazz-ului, cabaret, blues, fox-trot, tango, balade sau ragtime) creează o muzică ancorată și adresată prezentului său (Zeitkunst). Nanna’s Lied este confesiunea amară și fără menajamente a femeii dezamăgite în amor, un obicei viguros și nesănătos. Vocea lui Kate Lindsey ne-a surprins de la primele intervenții, cu o evoluție incredibil de versatilă a emisiilor. Șoapta violentă cu reziduuri de sprechgesang a cabaretului german se distila pe nepregătite în cantilenă dulce, cu acute calde și catifelate.
Cele două fragmente din Lost in the Stars (Thousands of Miles și Big Mole), succes imens de pe Broadway, ne reamintesc singurătatea individului într-o lume a întunericului, unde singura direcție de mișcare este căderea, cel mai probabil către infern. Evident, ironia realității este prezentată cu strălucire și efervescență de o pianistică spumoasă cu aspect improvizatoric. Relația dintre pian și voce ne-a uimit pe tot parcursul evoluției celor doi muzicieni: o coeziune fantastică și o colaborare aproape sistemică. Intențiile lansate de Kate erau preluate și susținute de Baptiste, și invers, parcă folosind principii ale ecolocației: șoapta vocii se transforma în acută diafană și rotundă, în timp ce pianul devenea arhitectul spațiului în permanentă metamorfozare. Un excepțional pianist de jazz (deși de formație clasică), Baptiste Trotignon improviza permanent pe refrenele lui Weill, oferindu-i lui Kate cărămizile pe care să calce în sigurnață, niciodată însă pe același drum.
Denn wie man sich bettet, so liegt man este un moment din Rise and Fall of the City of Mahagonny. Mahagonny, un nume inventat care semnifică în fapt Berlinul lui 1920, desemnează o societate decăzută cu aer expresionist, unde alienarea sufletească, sărăcia și decrepitudinea nasc cele mai nefericite personaje. Zona trivială, aproape cavernoasă exploatată aici de Weill face portretul Bărbatului, văzut prin ochii descurajați ai prostituatei Jenny. Femeia, în acest caz, este fără speranță, adresarea lui Kate Lindsey amintind de interpretările grave ale Marlenei Dietrich.
Schimbăm ușor stilul. În liedul său de tinerețe (compus la 14 ani!) pe versuri de Eichendorff, Schneeglöckchen, Korngold găsește acel echilibru delicat între armonii și linia melodică, pe calapodul tradiției vieneze, poate instigat de mentorul său Zemlinsky. Kate dovedește și aici subtilitate și rafinament, alunecarea spre zona elegantă a liedului reamintindu-ne dulcea strălucire a interpretărilor sopranei Elisabeth Schwarzkopf. Aceleași resorturi le suscită Und hat der Tag all seine Qual al lui Zemlinsky. Dialog intim al pianului cu vocea, poză umbrită a emisiei, în tandem cu nostalgia imaginii poetice.
Cei doi însă revin la Weill, argumentul principal al călătoriei. Uimitoare metamorfoza stilistică a compozitorului ce se petrece în paralel cu zonele geografice unde se relochează. Accesibilul (sau popularul) în muzică: să fie oare în cazul lui Weill o decizie repertorială cu efecte consumeriste, o reacție la societatea care și-a forțat elitele să plece, un mod de a supraviețui în fața extincției de ordin religios sau politic? Sau poate maniera sa de a se identifica cu omul de rând, victima sistemului? Dacă Buddy on the Nightshift și Berlin im Licht sunt o parodie a războiului, o satiră pe care Baptiste Trotignon se simte liber să improvizeze cu vervă, Don’t Look Now este un crâmpei de muzică de film – alt resort exploatat de Weill în căutările sale –, interpretat de Kate cu o voce moale și caldă.
Firele de inspirație și legăturile țesute invizibil între elementele programului o aduc acum la rampă pe Alma Mahler. Din nou, pivotul iubirii este în prim plan. Dar și al nostalgiei (relația de mentorat transformată în sentiment cu Zemlinsky), și al femeii (creator într-o epocă a neîmplinirii și ridicolului, invidiei și rivalității cu propriul soț, celebrul Gustav). Die stille Stadt (pe versuri de Dehmel, semnatarul argumentului poetic din sextetul Noapte transfigurată a lui Schönberg) și Hymne (Novalis) descoperă auditoriului o compozitoare aproape de substanța liedului. Resimțim ecouri wagnerieme în armonie, brahmsiene în structură și parte Hugo Wolf în dezvoltările cromatice îndrăznețe. Mezzosoprana desfășoară o cantilenă gravă, dramatică, de mare forță.
Uimitoare multitudinea expresiei lui Kate Lindsey! Iar revenirea la repertoriul Weill pentru finalul recitalului aduce și mai multe variante de prezențe vocale și scenice. Pirate Jenny – Barbara Song (din The Threepenny Opera) este femeia consumată și experimentată, fără așteptări, dar care încă știe să se facă dorită sau chiar să pară inaccesibilă. Canzoneta Je ne t’aime pas este o izbucnire în trepte, de la cântec alb, drept, aproape mut, către patetic și violent, schița femeii care cunoaște mândria renunțării, indiferent de preț. Trouble Man (din Lost in the Stars) – alt moment superb al serii – este o meditație care descoperă femeia descurajată, îndrăgostită și răvășită totodată de un întreg univers care gravitează în jurul Lui.
Cu toate argumentele însă, suntem conștienți că pivoții – iubirea, femeia, exilul – aparent detașați au puterea ascunsă de a-și schimba poziția sau de a fuziona sub imperiul transformărilor. Și astfel poate exista exil în dragoste sau iubire în exil; putem fugi de o stare a lucrurilor, dar nu de starea de fapt a propriei prezențe artistice sau proveniențe și, cu siguranță, prezența feminină este în mod constant forța care pune angrenajul în mișcare, cel puțin în muzica lui Weill, Korngold, Alma Mahler sau Zemlinsky. Kate Lindsey a fost rând pe rând fiecare dintre aceste femei, deslușind adresarea perfectă în construcția de personaj. Tehnică desăvârșită și ușurință excepțională a vocalității, aproape de firesc, natural și elocvent. Baptiste Trotignon s-a dovedit un partener incredibil, intuitiv, cu o tehnică uimitoare și o forță a improvizației descurajantă. Cu adevărat un „two man show”, pentru că cei doi erau … unul și au făcut spectacol!
Salutul de despărțire al lui Kate Lindsey și Baptiste Trotignon a părut un zâmbet trist, prezumție a speranței, ultimul cântec al lui Weill compus înainte să moară: This time next year. Fantoma unui viitor posibil care ar putea să ne vindece toate rănile.
Irina Boga este muzicolog