Festivalul Enescu de anul acesta ne aduce în prima zi de toamnă un program pe cât de divers din punct de vedere al numelor de pe afiș și al genurilor muzicale, pe atât de omogen. Festivalul – această generozitate de manifestări – este mult mai mult decât muzică: înseamnă experiență, ceva ce nu are nimic a face cu banalul, emoție care se naște doar ascultând muzica live. Pe măsură ce forfota din Sala Palatului se întețește odată cu ocuparea locurilor, orchestra se reunește și ea în „prima piesă”, înainte de începerea concertului propriu-zis. Acesta este, de fapt, un moment care face parte din eveniment și se concretizează într-o atmosferă a ceea ce tind să numesc o conceptuală piață culturală. Apoi, îndată ce începe secțiunea convențională, toată atenția se focalizează, așa cum e firesc, pe scenă. Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse evoluează în această seară (1 septembrie) sub conducerea remarcabilului dirijor român Christian Badea. Poemul simfonic Isis al lui Enescu – lucrare abia în 1996 ștearsă de praful vremii și completată de Pascal Bentoiu – sună deopotrivă plin și misterios: o orchestră care copleșește prin componență și care confecționează o paletă atractivă de culori. În acest context, armonia Enescu-Bentoiu poate fi realmente savurată cu toate simțurile, cu atât mai mult cu cât ea este complementată de luminozitatea curată, împlinitoare pe care o degajă vocile feminine ale Corului Academic Radio, pregătit de Ciprian Țuțu.
Muzica trebuie ascultată în sala de concert, iar evenimentul de azi este o confirmare suplimentară a acestui adevăr. Vibrația sunetului, lumina difuză, aerul, starea publicului, toate converg într-o energie aparte ce nu poate fi reprodusă prin niciun tip de imprimare. Muzicologul scrie cronica de concert, însă, prin prisma experienței interiorizate personale, fiecare spectator își „scrie” propria cronică.
Un plus valoare la eveniment îl adaugă violonistul Renaud Capuçon – o prezență vibrantă. Dacă de obicei ascultăm un concert solistic tradițional în trei părți, iată că azi programul iese din tipar și propune două lucrări rapsodice pentru vioară și orchestră: Poème op. 25 de Chausson și Rapsodia Tzigane de Ravel. În prima piesă, vioara solo ne provoacă un efect mai mult decât auditiv – chinestezic. Instrumentul sună pe rând, ca într-un carusel, a mângâiere, a tânguire, a lamento romantic. A doua piesă începe cu un pasaj solistic generos, unde Ravel brodează – pe vioara lui Capuçon – un dialog de stări, o joacă de armonii și tehnici captivante de atac. Este o rapsodie plină de vitalitate, cu provocări tehnice demne de solist (a se exclude orice posibilă tentă clișeică în interpretarea acestei ultime remarci). După un rând generos de aplauze, solistul, acompaniat de orchestră, oferă publicului ca piesă de bis Méditation din opera Thaïs de Jules Massenet – un moment de un lirism benefic, un tratament netradițional pentru graba impusă de secolul prezent.
După pauză, ansamblul de la Toulouse și dirijorul Christian Badea continuă programul cu o lucrare de Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor op. 78, cu orgă. Trebuie remarcată aplecarea compozitorului către exprimarea epică, dar și abilitatea interpreților de a construi dramaturgia, cu ale ei climaxuri și retrageri. În ultima parte, orga proiectează o convingătoare imagine solemnă, regală, împlinită de puterea și hotărârea instrumentelor de alamă, amintind de spațiul cultural englez pentru care simfonia a și fost concepută.
Deși programul a fost mai mult decât satisfăcător, publicul nu a contenit cu aplauzele decât după ce a primit un bis revigorant, ales tot din repertoriul francez: Preludiul operei Carmen de Georges Bizet, într-un tempo accelerat, dinamizant, mulțumitor, se pare.
Ligia Fărcășel este muzicolog