După seara de 15 septembrie, în topul concertelor din actuala ediție a Festivalului Enescu s-a adăugat pentru public cel susținut de Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma, cu Tugan Sokhiev la pupitru. Dirijorul rus s-a aflat pentru a treia oară la București, după concertele susținute cu Orchestra Teatrului Capitole din Toulouse (în 2009) și cu Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, în concertul care a încheiat festivalul în 2019.
Programul alcătuit din două opusuri simfonice (o structură rar întâlnită) a oferit din plin ocazia orchestrei de a străluci. Mai întâi, în Simfonia I din creația lui Enescu. De la primele măsuri, cu puternicul motiv la unison devenit emblemă, am fost acaparați în universul sonor al acestei partituri în care simțim o adiere de parfum sonor francez și, totodată, individualitatea componistică a autorului. „Culoare, suplețe dinamică, unduire melodică, irizare timbrală”, în cuvintele lui Pascal Bentoiu, toate au fost reflectate în această interpretare prin care Academia Națională Santa Cecilia din Roma ne-a cucerit. Superba parte lentă, cu obsedantul ei motiv de trei note descendente, a fost magică prin îmbinarea notelor de mister și lirism. În ansamblul lucrării, măiestria orchestrației enesciene s-a arătat în toată splendoarea ei, cu preluări tematice conduse cu măiestrie și rafinament. Am admirat paleta de culori și intensități atent reflectată de Tugan Sokhiev, dialogul dintre partidele instrumentale dar și sunetul de ansamblu al orchestrei care respira, parcă, la unison. A fost pentru prima dată când muzicianul rus a abordat acest opus, iar realizarea sa împreună cu orchestra italiană a dovedit o înțelegere profundă a universului sonor enescian, în care atât Sokhiev (cu Orchestra Capitole din Toulouse, în 2019), cât și Academia Națională Santa Cecilia (în 2017, cu Antonio Pappano dirijor) pătrunseseră deja prin capodopera simfonică de maturitate a lui Enescu, Simfonia a III-a. „Găsesc muzica lui Enescu foarte teatrală și foarte imaginativă”, spunea Sokhiev în 2019 și cred că această perspectivă s-a remarcat acum și în viziunea sa asupra Simfoniei I.
Inevitabil, ecoul acestei interpretări a însoțit publicul și în partea a doua a concertului, pe care am simțit-o, cumva, ca pe o continuare firească. Simfonia a V-a a lui Ceaikovski este o partitură la care Tugan Sokhiev spunea că a lucrat în vremea studenției împreună cu profesorul său de la Conservatorul din Sankt Petersburg, legendarul Ilya Musin, un opus care l-a însoțit de-a lungul vieții. Împreună cu Academia Santa Cecilia, Sokhiev ne-a oferit o versiune plină de consistență și emoție. Pornind de la sumbra temă a destinului expusă inițial de clarinete, un motto ce revine pe parcursul lucrării asemeni „ideii fixe” a lui Berlioz, muzicienii au construit sub bagheta magică a dirijorului rus un discurs sonor grandios. Am remarcat atât osmoza între membrii orchestrei, cât și muzicalitatea fiecărui membru al ansamblului, în solo-uri sau pasaje care situau una dintre partide în prim plan. Excelentă cea a suflătorilor, pe care o am admirat-o, desigur, și în Simfonia I de Enescu. Frazare excelentă, nuanțe și culori timbrale fermecătoare… iar sunetul, tehnic impecabil. Sokhiev le-a dat „mână liberă” suflătorilor în interpretarea muzicii lui Ceaikovski, astfel am putut auzi contrateme care au scos din cotidian versiunea muzicienilor asupra acestui opus arhicunoscut. Iar celebrul solo de corn din partea a 2-a a fost cu adevărat excepțional.
În atmosfera încărcată de tragism a simfoniei răzbat și raze de soare, prin elemente tematice care par a aduce speranța, timbralitate strălucitoare în orchestrație, vivacitate și variație ritmică și pasaje de o grație dansantă, care ne amintesc de geniul lui Ceaikovski în muzica de balet. Le-am regăsit în interpretarea ansamblului italian, alături de o paletă dinamică diversă, ce ne-a purtat de la misterioasele nuanțe scăzute până la vibrantele climax-uri sonore. Am simțit o implicare totală a muzicienilor în realizarea gestului interpretativ și un entuziasm debordant, care a atras publicul ca un magnet.
Metamorfozele motto-ului tematic al lucrării au culminat în partea a patra prin acea strălucitoare apariție în major la alămuri, un sentiment triumfător perpetuat și în ultimele acorduri, într-un final exploziv.
Tugan Sokhiev este un dirijor fermecător, care dorește și reușește să ajungă la public. Mai mult decât atât, spunea într-un interviu că simte pasiunea și entuziasmul publicului nostru pentru muzică. Iar cei din sală au simțit că muzica a fost cântată pentru ei, așadar au reacționat pe măsură, cu același entuziasm pe care l-au simțit pe scenă.
Andreea Kiseleff