Îmi este imposibil să încep cu începutul, deoarece aș putea paria că fiecare ascultător aflat la Sala Palatului marți, 11 septembrie, pentru cel de-al doilea concert al Orchestrei Filarmonicii din Viena, a exclamat: „ce interpretare extraordinară a muzicii enesciene!”. Suita I op.9 pentru orchestră s-a aflat în centrul programului prezentat sub bagheta dirijorului ceh Jakub Hrůša, nu doar ca poziție, ci și ca impact. Preludiul la unison, această realizare enesciană unică în istoria muzicii, a captat încă de la emblematicul motiv din incipit, prin puritatea sunetului instrumentelor de coarde, omogenitatea organică, rafinamentul frazării. Nimic din toate acestea nu s-a pierdut pe parcurs, din contră, întregul ansamblul orchestral a preluat perfect atmosfera inițială și ne-a purtat în Menuet lent în grațiosul univers sonor al muzicii franceze, apoi în atmosfera mai sobră a Interludiului și în explozivul finalul Vif, cu variații dinamice excelent dozate. Totul a fost la superlativ în această interpretare care cred că va rămâne în memoria ascultătorilor pentru o lungă perioadă de timp.
Trebuie să mărturisesc faptul că nu aveam așteptări prea mari legate de acest concert, după ce îl ascultasem pe cel susținut de același ansamblu și dirijor în seara precedentă. Concertul nr.2 pentru pian și orchestră de Johannes Brahms cu Igor Levit solist nu a impresionat cu nimic, la fel a fost și cazul Simfoniei a 8-a de Antonin Dvořák, a cărei interpretare sub conducerea unui dirijor ceh așteptam să se transforme într-un reper. (De altfel, am observat că același program fusese cântat în aceeași formulă la final de august, în Festivalul de la Salzburg.)
Revenind la cea de-a doua seară de festival cu Orchestra Filarmonicii din Viena, aceasta a început cu Suita din opera Vulpișoara cea isteață de Leoš Janáček (un aranjament realizat de Charles Mackerras). Jakub Hrůša fiind născut la Brno, oraș în care Leoš Janáček și-a petrecut cea mai mare parte a vieții, am avut, din nou, așteptări mari. De această dată pe deplin îndeplinite, pentru că muzica lui Janáček, reflectând farmecul naturii morave și aventurile unei vulpi în captivitate și libertate, a fost excelent interpretată de orchestră sub bagheta sa. Filarmonica din Viena a strălucit și în Dansurile simfonice de Serghei Rahmaninov, ultima creație a compozitorului rus de la a cărui naștere marcăm anul acesta 150 de ani (dar și 80 de ani de la trecerea în eternitate). O partitură de virtuozitate instrumentală a cărei primă parte pornește de la cântul medieval Dies irae, cu o orchestrație remarcabilă, continuă cu un dans median valsant și se încheie mai dramatic, printr-un dans în care apar motivul Dies irae, o cântare liturgică ortodoxă rusă, precum și Aliluia, ca un simbol al triumfului vieții asupra morții. Un triumf a fost și acest concert care poate fi considerat un vârf în programul festivalului până la acel moment.
Bisul, Polka La vânătoare de Johann Strauss-fiul, ce a reflectat faimosul „sunet vienez” al ansamblului, ar putea părea desprins din contextul programului. I-am putea găsi, însă, în afară de contribuția la deliciul publicului larg, o legătură cu Suita din opera Vulpișoara cea isteață de la începutul programului, despre care nu am menționat mai sus că… a fost împușcată în final de un braconier.
Andreea Kiseleff este realizator Radio România Muzical