La nici 30 de ani împliniți, violoncelistul Andrei Ioniță se situează printre cei mai de seamă interpreți ai momentului, fiecare prezență a sa pe scene de renume fiind întâmpinată cu ropote de aplauze. Tehnica instrumentală desăvârșită, maturitatea gândirii muzicale sau sensibilitatea extraordinară constituie doar câteva dintre atributele care formează personalitatea muzicianului român. Ediția din acest an a Festivalului Internațional George Enescu l-a readus pe Andrei Ioniță în fața ascultătorilor pe 4 septembrie 2023 la Sala Palatului, avându-i ca parteneri de scenă pe muzicienii Orchestrei Tonhalle din Zürich, dirijată de Paavo Järvi.
Dezinvoltura scenică ilustrată de tânărul muzician demonstrează un control deosebit al actului artistic și capacitatea de adaptare în fața situațiilor neprevăzute, fapt dovedit și în cazul acestui concert, în care Andrei Ioniță a ales să interpreteze Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră în si minor, op. 8 de George Enescu. Experimentele și căutările de ordin stilistic ale compozitorului sunt reflectate în acest opus de tinerețe; ele își vor afla finalitatea în rafinamentul lucrărilor de maturitate, dar se întrevăd încă de aici în finețea cu care se construiește discursul muzical, cu precădere în partitura violoncelului solo. Muzician de înaltă clasă, Andrei Ioniță a valorificat fiecare frază cu naturalețe și emoție nobilă, uimind mai ales prin precizia și subtilitățile dinamice din pasajele în registrul supraacut. Interpretarea Simfoniei enesciene ar fi putut beneficia mai mult de implicarea orchestrei elvețiene, care a acompaniat reținut, ușor indiferent, cu excepția momentelor de tutti în forță. Solistul serii a reușit să treacă peste o altă provocare atunci când, în mijlocul Simfoniei concertante, s-a dezlănțuit o avalanșă de avertizări RO-ALERT din telefoanele publicului. Cu toate că aceste sonorități s-au repetat și în timpul celor trei bisuri (Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu, în versiunea pentru violoncel și orchestră; Black Run de Svante Henryson; Sarabanda din Suita nr. 1 pentru violoncel solo de Johann Sebastian Bach), acest lucru nu a știrbit magia sunetelor ce se nășteau din violoncelul lui Andrei Ioniță.
Atitudinea detașată a interpretării Orchestrei Tonhalle a putut fi percepută încă din lucrarea care a deschis concertul: mișcarea simfonică Pacific 231 de Arthur Honegger. Chiar dacă acest opus reprezintă transpunerea muzicală a unei locomotive cu aburi, întregul moment s-a desfășurat prea mecanic și fără să se poată simți o gradare rafinată a nuanțelor. După ce amenințaseră atmosfera sublimă creionată de Andrei Ioniță, alertele telefonice din public au continuat să apară pe alocuri și în timpul Simfoniei nr. 9 în re minor, op. 95, Din lumea nouă, de Antonín Dvořak, programată în partea a doua a serii. Trecând peste aceste momente involuntare de „polifonie”, Simfonia compozitorului ceh a înfățișat mai multă diversitate dinamică și o participare mult mai activă a ansamblului condus de Paavo Järvi, care însă a ales tempouri exagerat de rapide pentru toate părțile, cu excepția celei de-a doua mișcări. Inclusiv în bisul oferit la final (Valsul trist de Jean Sibelius) au existat momente de grăbire excesivă. Această alegere poate fi înțeleasă în contextul unei mode actuale la nivel mondial, cu priză puternică la majoritatea publicului din sala de concert (cel din România nefăcând excepție). Accentul cade pe virtuozitate orchestrală forțată, ceea ce poate să ducă la o configurare neclară, repezită a frazelor muzicale.
Vedeta serii a rămas fără îndoială Andrei Ioniță, care în pauza concertului a oferit autografe pe discul lansat recent, unde explorează lucrări enesciene împreună cu violonista Ioana Cristina Goicea și pianista Daria Tudor. Cred cu convingere că viitorul artei muzicale românești se află în siguranță pe mâinile unui muzician ca Andrei Ioniță.
Vlad Ghinea este muzicolog