Scrisă inițial pentru orchestră de coarde și oboi, în 2002, și extinsă pentru orchestră mare, aproape supradimensionată (cu opt contrabasuri!) în 2003, White Interment de Victoria Poleva a deschis concertul din 14 septembrie de la Sala Palatului. Pânza sonoră quasi diatonică, luminoasă, formată din trisonuri la coarde ˗ alterate și timbral și intervalic de suflători ˗, insistența obsesivă a spațiilor largi creează inițial o stare de vrajă binevenită în debutul unui concert cu un program complex și solicitant emoțional. Pe măsură ce lucrarea evoluează în timp, se desprind și te acaparează noi obsesii sonore: terțele descendente la diverse compartimente ale orchestrei, tragica gamă tot descendentă a trompetelor, punctări ale harpei, mici dialoguri camerale care întrerup curgerea largă a materiei sonore. Înmormântarea albă prinde conturul unui marș mortuar nepunctat ritmic, o idee pe care o găsesc ingenioasă, și care este contrapunctată scurt în finalul lucrării, singura secțiune ritmică în pizzicato la corzi, un contrast pe care mi l-aș fi dorit exploatat mai devreme în economia lucrării. Meritul lui Vladimir Jurowski este de fi modulat emoțional fără emfază, dar puternic interiorizat, scriitura relativ simplă a Victoriei Poleva, pregătind cu precizie momentul următor al serii.
Intrarea în scenă a violonistei Vilde Frang, o apariție de o prospețime eterică și firească, a setat sus așteptările audiției Concertului pentru vioară de Alban Berg, finalizat în 1935, anul tragicei morți premature a compozitorului austriac. Motivul? A cântat fără ajutorul partiturii una dintre cele mai complexe lucrări solistice, iar comunicarea ei cu Vladimir Jurowski a fost impecabilă. În partea întâi, dialogul dintre solistă și orchestră, prin dirijor, este esențial, căci compozitorul oferă fiecărui instrument un rol esențial în această magnifică construcție. Sunetul ingenuu al Vildei Frang trece de la secvențarea materialului expus inițial de clarinet și harpă la pasajele dramatice în care e corp comun cu orchestra, dar nu se pierde nicio secundă, rămâne solistă și în cea mai complexă comuniune cu partenerii săi de scenă. În partea a doua, care funcționează ca o quasi cadență, e atentă la fiecare moment cameral pe care îl împarte intim cu compartimentele restrânse orchestrale, și, construind permanent împreună cu Jurowski, aduce surpriza citatului din Cantata nr. 60 de J.S Bach Es ist genug!, cu o înălțime spirituală greu de egalat, sublimând fantastic adevăratul final, după care niciun fel de bis nu s-ar mai fi potrivit.
De înălțimi și adâncuri interioare ne-am putut bucura și în ultima lucrare din concert, Simfonia Alpilor op. 64 de Richard Strauss, scrisă cu doar 20 de ani înaintea Concertului de Berg. Vladimir Jurowski este dirijorul care sondează profunzimea muzicii într-o manieră din ce în ce mai rară în peisajul muzical actual, guvernat deseori de expresia unor pulsiuni emoționale probabil sincere, dar monosemantice și nefericit îndepărtate de universalitate. Dacă această simfonie este faimoasă pentru crearea unei imagistici vii, naturaliste, de netăgăduit în orice interpretare, ceea ce am auzit în redarea Orchestrei Operei de Stat Bavareze a mers dincolo de pajiștile, furtunile, norii și apusurile spectaculoase de soare pe care le iubim indiscutabil.
Cine a urcat vreodată pe munte înțelege că lupta este de fapt una cu proprii demoni, copleșitoarea frumusețe a naturii este potențată de frumusețea existenței omului care o poate asimila, iar coborârile sunt la fel de grele ca urcușurile. Am avut privilegiul de a pătrunde în lumea abisurilor și înaltului din mintea acestui fabulos dirijor care, deși pare că se apropie în primul rând intelectual de orice partitură, are puterea fenomenală de a o lăsa să trăiască prin filonul ei cel mai ascuns, cel indestructibil și cel care comunică unor cotloane ale minții și sufletului greu de accesat. O interpretare în care decrescendi te tulbură mai mult decât prea evidentul creșterilor, în care se evită orice exagerare emfatică, dar se potențează orice trăire maiestuoasă, o Simfonia Alpilor scrisă acum mai bine de 100 de ani, dar din care Vladimir Jurowski, alături de excepționala sa orchestră, a extras esența tare a omului „dintotdeauna”.
Cu generozitate, a încheiat seara cu profundul preludiu la actul trei al operei wagneriene Die Meistersinger von Nürnberg, poate ca un omagiu adus ansamblului bavarez care a realizat premiera ei în 1868.
Sabina Ulubeanu este compozitoare și fotografă