Așa cum ne așteptam, tipuri diferite de mari interpreți se perindă pe scenele Festivalului, ei sunt primiți călduros de un public entuziast și generos. Cu toate acestea, comentariile în aparté, pe rețele sociale sau pe bloguri diferă destul de mult între ele, așa cum e și firesc, și civilizat (chiar atunci când spiritele se încing). Nu trebuie să ne (dis)placă aceleași lucruri, tuturor, și nu toți ne uităm la fel la scenă. De pildă, după recitalul lui Kirill Gerstein (din 9 septembrie), o apariție sobră, simplă și modestă pe podiumul Ateneului (costum gri și maletă neagră), cu totul alți stimuli vizuali produce Aida Garifullina, superbă, strălucitoare și cu o rochie mult comentată (a doua zi, pe aceeași scenă).
Pianistul te captează prin inteligență și cultură, printr-o formidabilă putere de stăpânire a structurilor muzicale și a sonorităților, perfect modelate în piese de Igor Stravinski, Franz Schubert, György Ligeti sau Franz Liszt. Liniile polifonice baroce, modernizate de Stravinski, se înlănțuie cu o precizie de cristal, cu o coerență izvorâtă din voința de construcție a interpretului. La fel, Sonata de Schubert curge cu o echilibrare perfectă a frazelor, armoniilor. Am auzit exprimată dezamăgirea cuiva că nu se compară acest Schubert cu cel al lui Radu Lupu. Eu cred că, după mult regretatul și inegalabilul Radu Lupu, e bine să ascultăm cât mai mulți „Schuberți”, convingători în maniere distincte, și care să rămână ca multiple variante valabile. Este adevărat, Gerstein nu te impresionează la nivel senzorial, ci mai degrabă rațional, intelectual. Dar acolo te copleșește: simți adâncimea gândului lui Liszt din Sonata în si minor, parcă vezi tenebrele și lumina celestă din finalul acestei muzici. Un pianist-filosof nu cochetează, nu produce explozii de artificii, dar lasă urme și te provoacă să gândești.
Soprana, pe de altă parte, este fermecătoare, iar aura mediatică ce o înconjoară îmi aduce aminte de expresia „reclama – sufletul comerțului” (acum obsoletă, înlocuită cu marketingul digital). Rețele sociale, postări care oferă mângâierea sufletească nouă, celor care căutăm Ilene Cosânzene la tot pasul, ridică așteptările: da, Garifullina este o soprană remarcabilă, care nu mai are grija compozitorului de care se servește. A cânta o arie de operă înseamnă să ai alături parteneri adecvați, cu care să construiești muzica – alcătuită nu doar din melodia vocală, ci din tot acel ansamblu în care vocea nu poate fi regină decât împreună cu supușii săi instrumentiști. Verdi, Puccini sau Gounod au mizat pe efectul expresiv al vocii obligatoriu însoțită: solo-uri instrumentale dau replica, preiau idei, ansamblul însuflețește și ne conduce pe culminații. Așadar, dirijorul și orchestranții trebuie să fie capabili de așa ceva, iar fără conlucrarea cu solista nu „iese” muzica.
A servi compozitorul sau a se servi de compozitor: oare ce înseamnă asta? Zeci de teorii au împânzit istoria interpretării muzicale, punând reflectoarele fie pe cel care scrie muzica, fie pe cel care o cântă, spre binele celui ce ascultă. Ce înseamnă a descifra cu maximă fidelitate mesajul unui compozitor dispărut – nimeni nu poate spune cu precizie. Nu avem reguli fixe nici în ce privește manipularea și combinarea unor compoziții în alt fel decât au fost ele gândite inițial. De aceea, Patricia Kopatchinskaja (în showul din 12 septembrie) poate să spargă în bucăți cvartetul lui Schubert, Moartea și fata, și să intercaleze între ele fie o transcripție din Gesualdo (Moro lasso), fie piese de György Kurtág. Totul în numele unei idei care îi guvernează recitalul – aripa morții – și care a fost transpusă într-o intervenție scenică, un film și un CD din 2015. Vitalitatea și atitudinea neconvențională a violonistei sunt proverbiale deja, și de incontestabil succes (trebuie neapărat și să o vezi, nu doar să o asculți). O voce timidă își face apariția (în capul meu, desigur) și mă întreabă dacă Schubert astfel cântat mai e Schubert, Gesualdo de asemenea. Doar oare mai contează, într-o epocă ce o prelungește pe cea postmodernă a lui anything goes?
Văzând, auzind și scriind despre stilul interpretului
Și, în aceeași epocă, în ce fel se situează cel care consemnează evenimentul muzical? Să informeze neutru, folosindu-se de programul de sală, fie pentru că nu poate sau nu are curajul să-și audă vocea proprie? Să fie combativ și să critice cu orice preț, stârnind dispute (și indirect, atenția pentru propria persoană)? Să laude pe toată lumea, într-un soi de gândire „pozitivă”, pentru a nu supăra pe nimeni? Enumăr aici doar întrebările care mă preocupă, fiindcă răspunsuri nu dețin. Îmi amintesc de un reputat critic muzical român, Alfred Hoffman, cu fler și stil. Admiram la el nu numai faptul că își făcea meseria cu devotament (se pricepea de minune la pianiști, în special, și autoritatea sa era recunoscută prin invitația pe care o primea adesea să fie membru în jurii prestigioase, precum cel al Premiului internațional al criticii de disc), dar reflecta judicios asupra ei – a meseriei – și se străduia să rămână permanent informat de tendințele și modele scenei internaționale muzicale. Într-un articol dintr-o colecție de texte proprii, apărută în 1979, Alfred Hoffman scria despre stilul interpretului fraze care își păstrează valabilitatea: „Execuţie liberă sau strictă – până unde se întind exigenţele stricteţei şi de unde începe terenul iniţiativelor personale? (…) Până la urmă, când este să rostim o judecată de valoare, în calitate de critici ai muzicii – pentru că în fond şi din părerile noastre, însumate celor ale altor contemporani, se durează istoria, măcar a gustului muzical al epocii noastre – sau chiar de simpli ascultători, ne vom referi totdeauna la o noţiune aparent fixă şi de fapt foarte aproximativă: a corespuns interpretarea respectivă stilului? A luminat ea oare sau a trădat intenţiile compozitorului?”
Iată-ne iar în fața acestui mereu invocat respect față de compozitor. Partitura lui Bach, a lui Mozart sau a lui Enescu rămân aceleași în timp, cu mai puține sau mai multe indicații, în funcție de evoluția tiparului și a editurilor, condiționate de o anume perioadă (în baroc, compozitorii se bazau pe interpreți, în cutume nescrise, să se descurce cu notații mai sumare decât în secolul XX, de pildă), sau de alegerile personalității creatoare. Curentul interpretării informate istoric, ivit în a doua jumătate a secolului trecut, investighează minuțios tocmai asemenea aspecte, pentru a reface (științific, dar și cu imaginație) o interpretare „de epocă”. Alți interpreți, neînregimentați în vreun curent anume, se simt liberi să aibă orice tip de dialog cu partitura pe care o execută: se folosesc multiple transcripții la alte instrumente decât cele originale (sau de la voci la instrumente și viceversa), se taie sau se adaugă alte muzici pentru a construi un concept de recital, se improvizează cadențe excentrice etc. Enormul patrimoniu componistic pe care îl avem la dispoziție este astfel redescoperit, reformulat, manipulat în fel și chip, uneori pentru a aduce un omagiu compozitorului, alteori pentru a-l minimaliza și a scoate în evidență creativitatea interpretului, sau doar cu scopul de entertainment al publicului.
După cele trei exemple de mai sus, invoc un al patrulea: Vilde Frang în compania lui Vladimir Jurowski și a Orchestrei Operei de Stat din München (Sala Palatului, 14 septembrie). Violonista norvegiană apare pe scenă cu o naturalețe, o tinerețe și o prospețime dezarmante; cum spune un critic de la Neue Zürcher Zeitung – „nu e nici copilăroasă, nici o dominatoare; nu încearcă să fie o descântătoare de șerpi și nici nu caută aur: Vilde Frang este doar ea însăși – unică, fără efort și naturală.” Adevărat, dar aparenta lipsa de efort ascunde lucrul minuțios la partitura Concertului de vioară de Alban Berg, una din acele puține muzici complexe care ne transportă altundeva, în transcendent, în final (așa cum se întâmpla și cu Simfonia a IX-a de Mahler). Tragicul sublimat, în sonorități violonistice uluitoare (care nu mizează pe forță, cel puțin nu în imensitatea Sălii Palatului), pare a defini unitatea muzicală Berg-Frang. În ceea ce mă privește, este un exemplu ideal de interpretare.
Mai departe, abia aștept să revăd interpreții miraculoși pe care ni-i promite ultima săptămână de festival. E posibil să mă auziți strigând strident „bravo”, dar nu mă veți identifica, pentru că voi fi o voce dintr-un cor. Audiții plăcute!
Valentina Sandu-Dediu este muzicolog