Este un rezultat uimitor, aproape nesperat, al conceptului actualei ediții a Festivalului Internațional George Enescu. Arta zilelor noastre nu mai este comasată în cicluri distincte de concerte, Creația românească a secolului XX sau Muzica secolului al XXI-lea, ci înglobată în numeroase programe eterogene. Dan Dediu este cântat în același concert cu Béla Bartók, Doina Rotaru cu Dmitri Șostakovici, Viorel Munteanu cu Serghei Prokofiev, Pierre Boulez cu Igor Stravinski etc. Muzicii noi i se recunoaște dreptul de a fi parte din arta sonoră de vârf. Este inclusă în producțiile simfonice programate la Sala Mihail Jora, la Ateneul Român și introdusă uneori în seria Mari orchestre ale lumii. Conceptul actual aduce o înnoire radicală, valorificând și depășind etapele anterioare. Mai întâi, perioada 1998-2015, când arta nouă, preponderent românească, ajunge treptat la supra-abundență, fără a surmonta izolarea; apoi deschiderea spre compozitorii în viață din lumea întreagă, invitați și interpretați la ultimele trei ediții, idee generoasă, oportună, neferită însă de excese, de alegeri riscante. Noua viziune a festivalului presupune integrarea diversității, direcție dominantă în politicile culturale mondiale, posibil a fi aplicată în acest caz datorită gradului de prețuire de care se bucură astăzi compoziția românească în mediile muzicale internaționale. Cum s-a ajuns în acest punct? Procesul a fost îndelungat și ramificat pe mai multe planuri, însemnând transformarea tehnicilor de compoziție, evoluția percepției asupra muzicii noi, amplificarea treptată a cunoașterii ca efect al promovării intense ˗ fluxuri reflectate și de istoricul evenimentului.
Muzica nouă – de la componentă repertorială la „festival în festival”: 1958-1988.
Cea mai consistentă, mai răsunătoare manifestare festivalieră din România, de la înființare până astăzi, a propagat creația contemporană românească, după 1990 și cea universală, obiectiv subordonat țelului central: cunoașterea tot mai bună și răspândirea operei enesciene, integrarea sa în repertoriul artiștilor de prim rang, al orchestrelor lumii. Observăm însă că importanța acordată muzicii contemporane a fost influențată de mediul politic-social- cultural al fiecărei etape, de gradul de implicare al Uniunii Compozitorilor, nu în ultimă instanță de personalitatea directorilor de festival. În primele patru ediții (1958, 1961, 1964, 1967), Enescu, recuperat și relansat ca brand de țară, atrage în festival marii artiști ai lumii, orchestre și ansambluri camerale, muzica românească a timpului ocupând doar o mică parte, fiind plasată în programe combinate. Aria se lărgește abia la ediția a V-a (1970), când sunt programate valoroase lucrări din aproape toate genurile, aparținând câtorva dintre compozitorii apreciați de breaslă: Pascal Bentoiu, Wilhelm Georg Berger, Doru Popovici, Theodor Grigoriu, Ștefan Niculescu, Dan Constantinescu, Alexandru Pașcanu.
Punctul de cotitură se petrece la ediția a VI-a (1973), a cărei organizare reflectă în mod acut Tezele din iulie 1971. De aici încolo, componenta națională va deveni dominantă, atent verificată ideologic, invitații externi fiind și ei selectați după criterii politice. Ideea introducerii unei secțiuni de creație contemporană românească în festival, înțelegând compoziție de avangardă, abstractă sau experimentală, cu origini principiale sau autentice în cultura tradițională, a fost salvatoare. Constituia nivelul cel mai avansat al artei sonore românești meritând a fi cunoscut de oaspeții străini, iar complexitatea reprezenta scutul de protecție în fața cenzurii politice. În consecință, muzica românească de ultimă oră a ocupat un spațiu tot mai larg în programele de festival din perioada comunistă. La ediția din 1985, plină de evenimente remarcabile în planul cunoașterii artei lui George Enescu, amploarea programelor de muzică contemporană s-a configurat ca „festival în festival”. Au fost programate ansambluri de muzică nouă, unele experimentate – Ars Nova (Cornel Țăranu), Cvintetul se suflători Concordia (Miltiade Nenoiu) –, altele mai tinere – Hyperion (Iancu Dumitrescu), Traiect (Sorin Lerescu), Ansamblul Contemporan (Marcel Spinei). Au fost aleși interpreți la Tribuna tinerilor compozitori, toate formațiile corale profesioniste: Madrigal, Preludiu, Corul de copii al Radioteleviziunii ș.a. Pe afișe s-au aflat compozitorii români de avangardă din toate generațiile, de la Ștefan Niculescu și Anatol Vieru la tinerii de atunci, Adrian Iorgulescu și Doina Rotaru, și doar câțiva autori străini din aria franceză, accesibilă și politic. Chiar dacă articolele de critică muzicală n-au reușit să pătrundă înțelesurile artei noi, publicul meloman fiind și mai înstrăinat, desfășurarea de forțe a muzicii contemporane în ediția a X-a a Festivalului Enescu a rămas pentru muzicienii creatori un punct de reper. Un model de replicat.
Calea sinuoasă a contemporaneizării festivalului: 1991- 2021
Nu a fost posibil decât începând cu ediția din 1998, după trăirea intensă a revelației marelui repertoriu clasic-modern al generației enesciene, a euforiei produse de arta marilor interpreți invitați, dar și a refuzului categoric de a asculta muzică românească de ultimă oră, impusă în programele predecembriste. Meritul îi revine directorului artistic Lawrence Foster. Dirijor dăruit operei lui George Enescu, noul director găsește calea de a stimula propagarea internațională a creației sale și este receptiv la dorința compozitorilor români contemporani de a reveni în festival, inițiind seria de concerte Muzica românească a secolului XX. Dar nu a mai fost ca înainte! Muzica națională nu și-a găsit o poziție favorabilă în structura supra-aglomerată a festivalului, concertele fiind programate în avanpremiera manifestării sau în weekend, la matineu sau la prânz. Public redus și promovare limitată! Frustrarea specialiștilor a devenit din ce în ce mai vocală. Cu toate că nivelul interpretativ crescuse, o dată cu experiența muzicienilor din ansamblurile specializate – se adaugă Archaeus (Liviu Dănceanu), Profil (Dan Dediu/Tiberiu Soare), Trio Contraste etc. – și disponibilitatea orchestrelor românești cărora li s-a cerut abordarea repertoriului contemporan, cu toate că muzica anilor 2000 se deschide spre noi zone expresiv-comunicative, sentimentul de enclavizare a creației naționale în contextul internațional al manifestării se manifestă tot mai pregnant. După ediția fastuoasă din 2015, cu amploare fără precedent a programelor de muzică nouă românească, integrând și opere în primă audiție (Münchhausen – Stăpânul minciunilor de Dan Dediu, Unu plus minus unu de Liviu Dănceanu), și proiecte speciale propuse de tânăra generație de compozitori (Concertul N-escu, M u z e x p o), se trece într-o nouă paradigmă: cunoașterea extensiv-intensivă a muzicii contemporane mondiale.
Cunoscutul dirijor Vladimir Jurowski, director al edițiilor 2017, 2019, 2021, conferă seriei de concerte Muzica secolului al XXI-lea un nou format, o dezvoltare surprinzătoare. Invită la București numeroși compozitori consacrați în lume dar prea puțin cunoscuți la noi, integrează lucrările lor, alături de creații românești, în programele tuturor orchestrelor din țară, aduce ansambluri specializate în muzică contemporană. Și asta nu e totul! Dublează efectul concertelor prin Forumul Internațional al compozitorilor, colocvii în care invitații comunică poziționarea lor tematică, estetică, tehnologică în caleidoscopul artei mondiale de astăzi. Voința de expresie și sens, incluziunea culturală, raportarea la public, eficiența tehnicii de compoziție se dovedesc invariante ale artei contemporane. Tinerii muzicieni, melomanii aleși, compozitorii români prezenți la concerte, la dialogurile inițiate mărturisesc trăirea unor experiențe unice de cunoaștere, de acumulare recuperatoare.
O lume în armonie: stilurile muzicale se asociază
Am parcurs lungul drum al propagării muzicii noi pentru a înțelege modificarea strategiei în actuala ediție, aflată sub directoratul lui Cristian Măcelaru, dirijor format în mediul internațional, familiarizat cu diplomația vieții muzicale occidentale. Dorind să păstreze linia contemporană cucerită de edițiile anterioare, directorul artistic conștientizează că asamblarea creației de azi în serii distincte de concerte nu putea continua, deși a adus beneficii de imagine, de cunoaștere, de relaționare. La nivelul publicului s-au obținut rezultate modeste. Cu toate că a evoluat ca receptivitate, ca număr de participanți, publicul concertelor de muzică nouă nu a depășit cu mult gruparea de connoisseurs și de aspiranți. Implicarea marelui public (plătitor de bilete) în receptarea muzicii contemporane prin includerea de lucrări noi în cele mai multe programe de concert este ideea salutară. Idee aplicată inclusiv în seria pentru copii (Family Concerts), mizându-se pe urechile neprihănite ale micilor spectatori. Doar câteva evenimente se adresează special publicului de muzică contemporană, dar sunt incitante: concertul Ligeti susținut de prestigiosul ansamblu Intercontemporain, prime audiții românești ale operelor Le Grand Macabre (de același compozitor, sărbătorit la centenar) și Saint François d’Assise de Olivier Messiaen. Studiind programul festivalului, constat că validitatea integrării creației contemporane în repertoriul clasic decurge din selecție, din atenția deosebită a interpreților de a nu reedita modelul anilor ’80: o pastilă amară îndulcită rapid cu lingurița de miere! Au fost aleși compozitori consacrați, lucrări confirmate ce se pot alătura capodoperelor romantice sau moderne, împlinind experiențe de trăire și cunoaștere indispensabile sensibilității actuale.
Laura-Otilia Vasiliu este muzicolog