În timp ce statutul de dirijor i-a fost fără îndoială recunoscut, cariera de compozitor a lui Gustav Mahler a suferit o perioadă lungă de neglijare în Europa perioadei naziste. După 1945, Mahler devine însă unul dintre cei mai prezenți, ascultați și interpretați compozitori. Cineaști precum Luchino Visconti sau Terrence Malick au înglobat, în peliculele lor, fragmente din simfoniile mahleriene ce au contribuit artistic la povestea creată și emoția transmisă spectatorilor, cu precădere Simfonia a 5-a, dar și nr. 1, nr. 4 și nr. 9.
Pe parcursul timpului, compozițiile lui Mahler au fost utilizate în aproape 200 de filme de scurtmetraj, lungmetraj sau seriale TV, ce aparțin unor genuri, stiluri și convenții diferite din cinematografia globală: Irréversible (Gaspar Noé, 2002), Simfonia nr. 9 – Adagio, Birdman or The Unexpected Virtue of Ignorance (Alejandro G. Iñárritu, 2014), Gustav Mahler – Ich bin der Welt abhanden gekommen (Franz Winter, 2005), serialul Fargo (Noah Hawley, 2014-2023) și documentarul Das Lied von der Erde (Leonard Bernstein, 1971) sunt doar câteva exemple.
Unul dintre cineaștii puternic influențați de către Gustav Mahler este Woody Allen, a cărui filmografie traversează peste șase decenii și conține filme emblematice ale cinematografiei postmoderne, precum Annie Hall (1977), Manhattan (1979), Midnight in Paris (2011), Blue Jasmine (2013); compozițiile lui Mahler, fie menționate în liniile de dialog, fie prin fragmente auzite în secvențe importante, sunt prezente în pelicule precum Another Woman (1988) sau Husbands and Wives (1992). Another Woman spune povestea lui Marion Post, o profesoară de filozofie (Gena Rowlands) din New York și a crizei existențiale pe care o traversează, punându-se față în față cu propriile eșecuri și mariajul neîmplinit. Simfonia nr. 4 în sol major e prezentă într-un moment critic al evoluției protagonistei, în care pare că aceasta este absentă din propria viață, în contrapunct cu ritmul muzicii; de această dată, muzica are un rol diegetic: Marion, alături de soțul ei Ken și doi prieteni vechi sunt la un concert în care ascultă Simfonia nr. 4, detaliu narativ ce subliniază preocupările acestora (de la Mahler la Rilke). Compozițional, Marion este încadrată atât de oamenii din sală, cât și de soț și de prieteni, marcând tocmai claustrofobia și angoasa pe care le traversează.
Primul articol din cele două dedicate în acest spațiu al revistei Timpul lui Gustav Mahler urmărește diferite viziuni și convenții de reprezentare a imaginii compozitorului, dintre cele mai relevante pentru prezența muzicii sale în cinema, în anii ’70: Morte a Venezia (Luchino Visconti, 1971) și Mahler (Ken Russell, 1974).
Morte a Venezia – Mann & Mahler
Nuvela Moarte la Veneția, publicată în 1912 de către Thomas Mann, cu elemente puternic autobiografice, a fost inspirată și de Goethe, Freud și Nietzsche. Însă, inspirația puternică i se datorează atât muzicii lui Gustav Mahler, cât și însăși înfățișării sale (bazată pe o fotografie a lui Mann cu Mahler), detalii ce au contribuit fundamental la construcția protagonistului și a întregului context narativ. Nuvela spune povestea scriitorului Gustav Aschenbach care vizitează Veneția și devine obsedat de imaginea unui adolescent, Tadzio, personaj bazat pe băiatul real pe nume Wladzio, pe care Mann l-a observat în vizita sa din 1911 la Veneția.
Filmul lui Visconti urmărește îndeaproape povestea lui Mann, cu excepția unor detalii construite de cineast – scriitorul Gustav Aschenbach devine compozitorul Gustav von Aschenbach (Dirk Bogarde), care se retrage la Veneția în urma unor probleme de sănătate. De asemenea, secvența în care care Aschenbach se joacă cu fiica sa în zona rurală de munte a fost inspirată din viața lui Mahler și tragedia suferită în urma morții fiicei acestuia. Visconti presară elemente reale din viața compozitorului, atât pentru a aprofunda povestea lui Mann, cât și pentru a-i oferi o nouă fațetă, conturată de viziunea regizorală proprie.
Simfonia nr. 5 – un hibrid între singurătate, neputință și împlinire, lumină – va însoți filmul lui Visconti, inițial prin secvențele de localizare impresioniste, în lumină blue-hour, cu un vas pe mare și printr-o mișcare de cameră ce plutește în racord direct cu muzica. Pe același vas, Simfonia îl va introduce pe protagonistul Aschenbach, îngândurat și melancolic; astfel, muzica dă tonul filmului, impunând acea nostalgie și solitudine, printr-o imagine stranie și pustiită de răsărit a Veneției, dublând starea sufletească a protagonistului.
Simfonia nr. 5 revine în momentul în care Aschenbach hotărăște să părăsească hotelul din pricina atracției de necontrolat pe care o nutrește față de Tadzio. Aschenbach, din nou pe apă și cu mintea inundată de gânduri, plutește, printr-un plan-secvență, pe canalele Veneției. Tema sexualității și a identității, preluate din nuvela lui Mann și din viața scriitorului însuși, este în sincronie cu muzica melancolică, ce se dezvoltă înspre o culminație tragică. Aschenbach se află în imposibilitatea de a părăsi Veneția și se reîntoarce la hotelul Lido, motivat să-și asume sentimentele față de Tadzio. Visconti utilizează, precum un laitmotiv obsesiv, fragmente din muzica lui Mahler, reprezentând frământările protagonistului reliefate în timpul călătoriei în Veneția, descoperirea sexualității, confruntarea cu sinele și cu propria mortalitate.
Gustav Mahler (Mahler, Ken Russell): As long as my music lasts, our love will last.
Cineastul britanic Ken Russel realizează, în anii ’70, o serie de filme ce urmăresc viața unor compozitori de renume. The Music Lovers (1970) este un film biografic dedicat lui Piotr Ilici Ceaikovski, Lisztomania (1975) explorează viața lui Franz Liszt printr-o comedie-musical suprarealistă; de asemenea, cineastul realizează și o serie de episoade de tip omnibus sau filme documentare pentru BBC despre Richard Strauss (Dance of the Seven Veils), Claude Debussy (The Debussy Film), Béla Bartók, Sergei Prokofiev (Prokofiev).
Ken Russel se oprește și asupra vieții compozitorului Gustav Mahler (interpretat de Robert Powell) și a relației cu soția sa, Alma (Georgina Hale) în filmul Mahler (1974). În același an, filmul biografic câștigă la Cannes Technical Grand Prize, iar în 1975, la Premiile Bafta, actrița Georgina Hale câștigă premiul de debut în rol principal. Viața compozitorului este redată printr-o serie de flashback-uri, în timpul unei discuții pe care o are cu Alma despre mariajul lor eșuat. Simfoniile lui Mahler îi vor însoți pe aceștia în călătoria cu trenul spre Viena, atât în planul realist, cât și în cel al rememorărilor lui Gustav Mahler și ale Almei. Momente critice desprinse din căsnicia lor, îmbinate cu unele imaginate, grotești, sumbre sau profund simbolice vor fi racordate muzicii lui Mahler, pe care Ken Russell o presară pe tot parcursul filmului, însuflețindu-l și, simultan, redând tragismul operei și a vieții compozitorului. Filmul este compus inclusiv dintr-o secvență parodică cu trimitere la Morte a Venezia: Mahler din tren privindu-i ironic pe Mahler-ul și Tadzio-ul lui Visconti, însoțiți de aceeași Simfonie nr. 5, pastișându-i pe Bogarde și pe Visconti.
Ken Russell îi va contura compozitorului o reprezentare complexă, prin intermediul unei viziuni auctoriale cel puțin provocatoare, care sparge convenția realistă a cotidianului petrecut în călătoria din tren, cu momente metaforico-fanteziste, suprarealiste, onirice, reliefând multiplele fațete ale lui Mahler și ale soției sale. Filmul lui Russell aduce în prim-plan cele zece simfonii ale lui Mahler, oferind și mai multă rotunjime poveștii, în racord direct cu intențiile cineastului, cu viața compozitorului și cu parcursul său în relație cu interiorul și exteriorul. Secvența emblematică a visului lui Mahler în care Alma și Max îi pregătesc înmormântarea acestuia, este augmentată de fragmente din Simfoniile nr. 1, 5, 7 și 9, în timp ce prima secvență a filmului, cu locul de creație al compozitorului în flăcări (cabana pe pontonul de pe lac) este în congruență cu neterminata Simfonie nr. 10 (mai precis, prima parte, Andante – Adagio), creând astfel o secvență simbolică esențială în construcția poveștii.
Din seria impresionantă de pelicule în care muzica lui Mahler este prezentă, acești trei cineaști cu viziuni complet diferite, Woody Allen, Luchino Visconti și Ken Russell, compun un univers sonor complet, rotund și, mai ales, recognoscibil și relevant pentru filmele contemporane prezentate în articolul următor.
Ilinca Straton este cineastă
Nota redacției: Gustav Mahler, contemporanul lui George Enescu (căruia i-a dirijat în premieră americană Suita nr.1 pentru orchestră) rămâne o prezență constantă în preferințele publicului de pretutindeni. În actuala ediție de Festival Enescu există o bogată ofertă din simfoniile sale la Sala Palatului, alese de mari dirijori: a II-a (29.08, sub bagheta lui Zubin Mehta), a IX-a (30.08, cu Simon Rattle), a IV-a (13.09, cu Vladimir Jurowski), prima (16.09, cu Tugan Sokhiev), a III-a (24.09, cu Klaus Mäkelä), dar și o selecție din ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului (29.08, Ateneu, dirijor Cristian Măcelaru, solist Matthias Goerne).