În muzicologia occidentală, tradiția muzicală gregoriană practicată în secolele IX-X sub forma organumului este recunoscută ca primă formă de cântare la mai multe voci (polifonică). Se poate afirma însă cu tărie că muzica polifonică este o plăsmuire a civilizațiilor europene? Desigur, există dovezi vechi asupra cântărilor polifonice în terțe la popoarele din nordul Europei, sau asupra polifoniilor instrumentale în cvinte, la țările mediteraneene. În acest caz, întrebarea ar primi incontestabil un răspuns afirmativ.
Polifonia
Totuși, studiile muzicologiei comparate și – mai târziu – ale etnomuzicologiei, începute în secolul precedent, deschid orizontul muzicienilor și asupra altor popoare extra-europene, ale căror practici muzicale – în unele cazuri – se arată extrem de asemănătoare cu cele europene. Bunăoară, antropologul Siegfried Nadel demonstrează, în prima jumătate a secolului XX, vechimea și analogiile cântecelor populare georgiene – în special cele asociate cu rituri, sacrificii și dansuri străvechi – cu compozițiile din organumul Evului Mediu european, susținând primordialitatea polifoniilor georgiene în fața celor apusene.
La georgieni, polifonia este caracteristică deopotrivă muzicii tradiționale de cult bisericesc (încă din secolul IV – când poporul trece la cultul creștin – este consemnată maniera de cânt pe trei voci), dar și celei laice. Cel mai răspândit cânt polifonic este cel pe trei voci (care se încrucișează uneori) – caracteristic tuturor regiunilor țării și care a supraviețuit încă în majoritatea lor –, însă regiunile muntoase din est prezintă și melodii pe două voci, în vreme ce în vest și sud-vest, în special în cântecele de lucru, se practică și polifonia pe patru voci.
Cântecele polifonice sunt interpretate în cor (de foarte multe ori antifonic): vocii de mijloc (numită mtkmeli – „povestitor”) îi este atribuită melodia principală, în vreme ce vocea superioară (numită modzakhili – „voce de ecou” sau magali bani – „bas înalt”) o urmează; basul (numit bani) este cântat de un grup la unison, căruia îi revin – de regulă – părțile de ison sau ostinato (în cântecele de lucru la patru voci, basul este divizat în două părți).
Se poate spune, așadar, că muzica georgiană contrazice orice intenție preconcepută de a asocia muzicile de tradiție orală cu simplitatea. Complexitatea polifonică regăsită în folclorul georgian – care îl distinge de cel al altor popoare din Orientul Apropiat (armeni, persani, azerbaidjeni) – demonstrează pe deplin acest fapt.
Cântecele tradiționale, diferențe între Est și Vest
Cântecele tradiționale din Estul țării diferă semnificativ de cele din Vest, într-atât încât s-ar putea pune chiar la îndoială rădăcina lor comună. În Est, cântările se remarcă printr-o intonație naturală, frustă (voce de piept puternică și plină), printr-un tempo lent și uniform, ceea ce conferă muzicii un caracter solemn și patetic.
În schimb, în Vestul țării, cântecele sunt caracterizate de un tempo grăbit, tumultuos, și de o intonație apăsată – care uneori se desfășoară în falset (o tehnică interpretativă aparte a vocii superioare, întâlnită în regiunea Guria, numită krimanchuli și comparată deseori cu yodel-ul alpin).
Spre deosebire de cântecele tradiționale estice, în care primează o oarecare desfășurare pe verticală a vocilor, în muzica din Vestul țării vocile se desfășoară destul de arbitrar, fără a ține cont de palierul armonic, regăsindu-se în unison numai la finalul strofelor sau al cântecului. Multiplele disonanțe care apar pe parcurs sunt, așadar, comune în Vest.
Particularitățile muzicale nu se observă numai la nivel geografic – între estul și vestul țării – ci și la nivel local, chiar între teritorii georgiene vecine. Diferențele reies fie din poziționarea geografică a unor regiuni (în zonele de munte, mai izolate, muzica păstrează particularități mai vechi), fie din ocupațiile oamenilor (un bun exemplu îl reprezintă ciobanii din regiunea nord-estică Tush care, petrecându-și o mare parte din an în nordul Caucazului sau în Azerbaidjan, includ în stilul lor interpretativ influențe din muzicile zonelor pe care le tranzitează).
Diversitatea repertorială a muzicii orale georgiene se împarte destul de disproporționat în comunitate; dacă bărbații pot interpreta majoritatea genurilor (cântece de lucru – incluzând mai multe categorii: de arat, de cosit, de săpat –, cântece de masă, eroice, jocuri etc.), femeile se rezumă numai la cântece de leagăn, rituale sau lirice. Textele asociate acestora propun de multe ori refrene și cuvinte fără un sens bine definit (delivodeli-vodeli, ranina da ranina, odelia ei-o, ei-o); în anumite cazuri, ele alcătuiesc chiar întreg corpusul de text al unui cântec.
Instrumente tradiționale
În ce privește instrumentele tradiționale georgiene, se disting trei categorii: de suflat, cu corzi și de percuție. Printre cele mai vechi instrumente de suflat se numără salamuri (fluier – popular la ciobanii din estul Georgiei) și soinari sau larchemi (cimpoi – folosit cu precădere în rândul păstorilor, dar și la vânătoare sau în cadrul unor ritualuri funebre).
Alte tipuri de cimpoi sunt gudastviri, folosit de muzicienii profesioniști pentru interpretarea cântecelor eroice, patriotice sau satirice și chiboni, utilizat pentru acompaniamentul dansului sau – mai rar – al cântecelor.
Unele instrumente de suflat își au originile la popoare vecine ale georgienilor: zurna este des întâlnit în Orientul Apropiat și Orientul Îndepărtat, în vreme ce duduki își are corespondentul în instrumentul popular mey, din Turcia. Din clasa instrumentelor cu corzi, cel mai vechi care a supraviețuit este changi (harpă dreptunghiulară cu un număr de corzi ce variază între șase și nouă), însă de o popularitate mai largă se bucură panduri (lăută cu trei corzi cu clape) – mânuit în principal de bărbați, în estul țării – și chonguri (lăută cu patru corzi fără clape) – la care cântă în special femeile, în Vest.
Ambele sunt folosite în melodii solistice sau în acompaniamentul cântecelor vocale. În Vestul Georgiei, chianuri (lăută cu arcuș cu două corzi) și chuniri (lăută cu arcuș cu trei corzi) acompaniază cântecele epice sau de dragoste, însoțind de multe ori la unison vocea solistică.
Din clasa instrumentelor de percuție, daireaua (tamburină de dimensiuni diverse), doli (tobă cilindrică cu două capete) sau diplipito (grup de două sau trei timpane mici) sunt utilizate în ansambluri, alături de alte instrumente de suflat, dar și pentru acompaniamentul cântecelor și al jocurilor. Studiile recente asupra muzicii georgiene arată o preferință pentru balalaika rusească și acordeon (populare mai ales în regiunile de munte din Estul țării) dar și pentru chitara acustică (cu precădere în Vestul țării).
Istoria poporului georgian dezvăluie secole întregi de lupte contra asupritorilor (greci, romani, persani, arabi, mongoli, iar mai târziu, ruși) și este firesc, așadar, ca în tot acest timp muzica să fi căpătat și ea influențe diverse. În plus, secolul XX aduce și mai multe schimbări în muzica georgiană.
În perioada în care Georgia devine membră a Uniunii Sovietice (1921-1991), are loc un proces de transformare a muzicilor tradiționale (așa cum se întâmplă, de altfel, și în spațiul românesc).
Totalitarismul politic și cultural obligă corurile care apar pe scenă să includă în repertoriul lor cântece propagandistice, închinate Partidului Comunist și liderilor sovietici. Mai mult, caracterul improvizatoric al cântărilor georgiene este înlocuit cu cântarea la unison în toate cele trei registre. Se înființează orchestre populare alcătuite din instrumente cu acordaj cromatic, care nu se bucură însă de popularitate. După căderea regimului, multe cântări tradiționale georgiene rămân în mâna vechilor ansambluri corale de stat: corul Rustavi – care va urca pe scena Festivalului Internațional George Enescu alături de Avi Avital și Between Worlds Ensemble, pe 8 septembrie – reprezintă unul dintre celebrele ansambluri care promovează muzica georgiană în afara granițelor țării.
În ce privește muzica cultă, adaptarea folclorului la creația academică îi animă pe unii compozitori încă de la sfârșitul secolului XIX. Apelul la sursele muzicale genuine se realizează fie prin citat, fie printr-o scriitură în stilul cântecelor și dansurilor populare. Câțiva compozitori georgieni care prelucrează muzicile orale în creațiile lor sunt: Meliton Balanchivadze, Dimitri Arakishvili, Viktor Dolidze, Niko Sulkhanishvili, Zakharia Paliashvili, Otar Taktakishvili, Ioseb Kechakmadze sau Sulkhan Tsintsadze: câteva lucrări reprezentative ale lui Tsintsadze sunt incluse în programul concertului susținut de Avi Avital și Between Worlds Ensemble.
Lavinia Gheorghe,
etnomuzicolog, doctorandă la UNMB
Nota redacției: Concertul cu Avi Avital, Between Worlds Ensemble și Rustavi Choir va avea loc pe 8 septembrie, de la ora 22.30, la Ateneul Român.
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu, nr. 2