În 2023, Corul Național de Cameră Madrigal – Marin Constantin a sărbătorit 60 de ani de la primul său concert, susținut pe 7 iulie 1963 la Teatrul de Stat din Brașov. Ansamblul era alcătuit pe atunci din studenți ai Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu, mobilizați de energia și carisma dirijorului Marin Constantin, tânăr profesor al instituției.
Succesul în sine al formației a fost discutat într-o cantitate impresionantă de literatură de specialitate, cronici muzicale și volume monografice. În acești 60 de ani s-a scris fără încetare despre ceea ce și în acest moment este considerat a fi un fenomen al interpretării muzicale vocale în România. Această abundență de informații a menținut permanent în atenție formația, lucru benefic prin raportare la publicul larg, dar care a stârnit și suspiciuni ori chiar reacții mai puțin prietenoase în rândul breslei, rămase undeva în subsolurile conștiinței. Și asta pentru că, înainte de 1989, Madrigalul a fost cârmuit de un dirijor al cărui talent de a tăia valurile mergea mână în mână cu abilitatea de a pluti pe apele politicii culturale impuse de regimul comunist.
Cum a reușit Madrigalul să se mențină permanent în linia întâi a ansamblurilor muzicale românești, fără a face compromisuri repertoriale majore și abordând un corpus de lucrări chiar „interzise” uneori? Oricât mi-aș dori, nu am toate răspunsurile.
Muzica psaltică și colindul
Documentarea la Arhivele Naționale ori în fondurile Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității nu ne oferă foarte multe surprize. Agenții aparatului de securitate nu păreau deloc interesați de conținutul programelor de concert ale Corului Madrigal; în mod cu totul neașteptat, dirijorul Marin Constantin nu deține la CNSAS niciunul dintre tipurile de dosare care la alți muzicieni se întind pe mii de pagini și care ne-ar fi putut oferi informații prețioase cu privire la felul cum vechiul regim se raporta la acțiunile muzicale ale ansamblului (concerte, discuri sau turnee internaționale), în timp ce la Arhivele Naționale este păstrat dosarul de cadre al dirijorului Marin Constantin, ca membru al CC al PCR, ce cuprinde o prezentare a activității sale, în mai multe exemplare identice.
Reiese faptul că, exercitându-și profesia, Marin Constantin și-a creat o carte de vizită bine văzută de regim. Membru în Consiliul Central al Sindicatelor și membru în Comitetul Municipal PCR București (1966-1970), președinte al Consiliului artistic al Ansamblului UTC și deputat în Marea Adunare Națională (din 1975), a reușit să adoarmă vigilența autorităților și să le ofere, în aparență, ceea ce își doreau, iar în fapt, să nu renunțe la calitatea creațiilor muzicale prezentate, la un bun-gust exemplar, ba mai mult, să devină promotorul unor genuri de neabordat în anii 1960-1980 în sălile de concert: muzica psaltică și colindul.
Și dacă Madrigalul sărbătorește 60 de ani de la momentul înființării sale, putem la fel de bine să numărăm 59 de ani de la botezul său internațional: prima participare la Festivalul George Enescu, un eveniment care s-a născut la rândul său din dorința regimului comunist de a valorifica numele lui Enescu, de a arăta lumii recunoașterea de care se bucura în țara lui compozitorul care alesese să plece dintr-o Românie ce nu mai corespundea principiilor sale. Prin acest festival, țara lui Enescu voia să se arate lumii drept un actor cu depline drepturi în lumea muzicală internațională, capabilă să susțină financiar un festival de dimensiuni impresionante (dovadă a unei economii înfloritoare) și în același timp să demonstreze – prin formațiile românești și soliștii autohtoni – că reprezintă o putere culturală comparabilă cu cele din Vest.
Simț al timpului său și fler, la Marin Constantin
Ce aduce Madrigalul în acest context? În primul rând, tipologia privilegiată în epocă: ansamblu coral, adică vehiculul unor creații muzicale pe versuri ce se doreau a fi ideologizate. Realismul socialist își găsise perfecta reflectare în piesele corale simple, cu un mesaj clar ce trebuia să ajungă într-un mod direct la popor.
În al doilea rând, pe măsură ce devine cunoscut, datorită unui nivel cu adevărat înalt de performanță artistică și prin eforturile lui Marin Constantin, ansamblul primește tot mai multe invitații de a concerta în străinătate, i se atribuie eticheta de „ambasador al muzicii românești peste hotare”, răspunzând astfel dezideratului regimului comunist de a face cât mai cunoscută valoarea culturii naționale, de pe o poziție egală cu cea a țărilor dezvoltate din Occident. Astfel că formația devine un portdrapel al creației românești contemporane, imposibil de trecut cu vederea când se pune problema realizării desfășurătorului Festivalului Enescu.
Cu un simț extraordinar al timpului său și în același timp cu un fler pe care mulți dintre creatorii de brand din zilele noastre și-ar dori să-l aibă, Marin Constantin construiește o imagine impecabilă nu doar sieși, ci și ansamblului Madrigal, nelipsit de pe scenele muzicale românești, cu o continuitate probabil neegalată de altă formație.
Trei tipuri de repertoriu
Prima ediție a Festivalului Enescu de după înființarea Madrigalului, cea din 1964, cuprinde nu una, ci două apariții ale ansamblului: în concertul cameral cu mai multe ansambluri invitate din 15 septembrie, cu un grupaj de piese semnate de Ignazio Donati, Claudin de Sermisy, Thomas Weelkes, Marțian Negrea, Mihail Jora, Ștefan Popescu, dar și în Magnificat de Bach, pe 19 septembrie, în Studioul Radio, în concertul susținut împreună cu Orchestra Simfonică a Cinematografiei, dirijată de Paul Popescu.
Se conturează deja cele trei tipuri de repertoriu: creația contemporană românească, muzica veche românească și europeană (Renaștere și Baroc) și marile opusuri vocal-simfonice baroce și clasice. Încă din vara anului 1966, invitat să concerteze la Festivalul de Muzică Veche de la Bydgoszcz (Polonia), Marin Constantin și-a pus problema de a interpreta, împreună cu ansamblul său, muzică veche românească, astfel că – printr-o ingenioasă punere în pagină – în repertoriul Madrigalului va intra creația bizantină, psaltică (neagreată de autorități în spațiul public, declarat ateist, și tolerată în biserică), mizându-se pe caracterul „vechi” al acestei muzici.
În 1981, în ediția festivalieră ce marca centenarul nașterii lui Enescu, Madrigalul prezintă la Ateneul Român pe 25 septembrie, un program de muzică românească ce se deschide cu Omagiu lui George Enescu, un madrigal compus de Doru Popovici, și continuă cu lucrări de Roman Vlad, Johannes Honterus, Dan Buciu, Mihai Moldovan, Corneliu Cezar, Dinu Petrescu și Liviu Glodeanu. Printre ele Marin Constantin integrează și imnul psaltic de secol XVIII, Aghios, o, Theos de Filothei Sin Agăi Jipei, lucrare ce avea să devină una dintre semnăturile muzicale ale formației, într-o etalare a diverselor direcţii ale muzicii româ- nești de-a lungul timpului.
Imixtiunea politicului
Această linie repertorială mixtă (Renaștere, muzică veche românească, creații ale compozitorilor români contemporani) este continuată și în ediția 1985 a Festivalului. Din programele celor două concerte (25 și 27 septembrie) face parte Ritual pentru setea de pământului de Myriam Marbe, interpretată pentru a 300-a oară de ansamblu, așa cum apare precizat în cronicile vremii. Cea de-a XI-a ediție a Festivalului Enescu (1988) a coincis cu aniversarea a 25 de ani de la înființarea Madrigalului.
Amplasamentul coriștilor pe scena Ateneului Român (17 septembrie) a ținut cont de vechimea lor în ansamblu: în rândul întâi au fost așezați cei șapte membri fondatori, iar în rândurile următoare cei care făceau parte din cor de 24, 18, 10 ani și, la final, cei mai tineri, formați din perioada studenției.
Pentru prima oară, în programul prezentat de coriști se strecoară și lucrări „patriotice”, așa cum era piesa lui Radu Paladi intitulată El, cel mai iubit sau cea semnată chiar de Marin Constantin, Făgașuri străbune, un semn al puternicei imixtiuni a politicului în viața muzicală a acelor timpuri. Avea să fie ultima ediție desfășurată sub regimul comunist.
Ce propune Madrigalul, după 1990, în Festivalul Enescu
În 1991, în primul Festival derulat în zorii libertății democratice, Madrigalul a avut nu mai puțin de trei apariții: două dintre ele, pe 7 și 8 septembrie, în opusuri vocal-simfonice (Missa încoronării de Mozart, împreună cu Corul și Orchestra Națională Radio, dirijor Iosif Conta, și, în primă audiție românească, Missa Brevis St. Ioannis de Deo de Joseph Haydn, o colaborare cu orchestra Virtuozii din București și dirijorul Horia Andreescu) și o a treia pe 19 septembrie – concertul în exclusivitate al formației, cu lucrări de Palestrina, Carl Orff, György Ligeti (Hälfte des Lebens – primă audiție), Cornel Țăranu (Testamentul călugăriței Theofana – primă audiție) și Krzysztof Penderecki (Stabat Mater), ce s-a dovedit a fi, după cum scria Radu Gheciu în caietul-program al Festivalului, „un eveniment în cadrul unui eveniment”.
În ediția derulată în 1995, Madrigalul este prezent din nou, în Sala Parlamentului, cu un program mixt (madrigale și motete renascentiste, piese de compozitori contemporani, la care se adaugă György Ligeti, care se dovedește un creator preferat de dirijorul Marin Constantin).
Creșterea bugetului acordat Festivalului se traduce într-o îmbogăţire a ofertei muzicale: revenirea în România a celui mai cunoscut discipol al lui Enescu, violonistul Yehudi Menuhin, ca președinte de onoare al seriei de evenimente, montarea operei Oedip în regia revoluționară, la propriu și la figurat, a lui Andrei Șerban sunt doar câteva dintre elementele care vorbesc despre intrarea Festivalului pe un alt drum.
Odată cu el, și Madrigalul își îmbogățește în 1998 oferta repertorială și participă cu un concert (11 septembrie) în cadrul seriei Bach by Midnight. Concertul – deși inclus sub acest generic ofertant – figurează în categoria „alte evenimente”, așa cum se întâmplă și în 2001, cu un nou concert pe care Madrigalul îl susține, într-un inspirat contrapunct timbral, împreună cu Studioul de Muzică Veche. Liliana Constantinescu, în revista Melos din septembrie 2001, consideră că această clasare a concertelor corale în categoria „alte manifestări” dovedește „unele rezerve ale autorilor programului față de genurile corale”, în principal din cauza experienței comuniste nefaste; o reacție nemeritată de respingere, după lunga perioadă în care impunerea în stagiuni a ansamblurilor corale și a muzicii românești ideologizate era politica oficială.
Tată și fiu, împreună pe scenă în 2007
După o ediție 2003 fără surprize repertoriale, apoi o ediție 2005 din care Madrigalul lipsește (pentru prima oară în istoria Festivalului), ansamblul se află în lumina tuturor reflectoarelor în concertul de închidere a ediției 2007, pe 23 septembrie, când dirijorul Ion Marin, fiul lui Marin Constantin, dirijează Orchestra Filarmonicii din München (aflată la a doua sa prezență în România, după legendara apariție împreună cu Sergiu Celibidache), într-un program în care au fost alăturate Simfonia I de Enescu și cantata Carmina Burana de Carl Orff, pentru această ultimă lucrare orchestra unindu-și forțele cu ale Corului Filarmonicii George Enescu, Corului de copii Radio, ale Madrigalului și ale soliștilor Simina Ivan, Cosmin Ifrim și Ștefan Ignat.
La sfârșitul concertului, cei doi dirijori, tată și fiu, apar împreună pe scenă pentru a mulțumi aplauzelor, într-un moment încărcat de semnificații muzicale și personale. Deși numele lui Marin Constantin rămâne pe afișul ediției 2009 a Festivalului, dirijorul-fondator al ansamblului predă conducerea Madrigalului lui Voicu Popescu, fost „madrigalist” devenit dirijor, timp de decenii, al Corului de copii Radio. O predare de ștafetă cum nu se poate mai firească, într-un eveniment din cadrul Concertelor de la miezul nopții, în care formația corală are o „prestație suverană” (Costin Popa – Festivalul George Enescu. Zece ediții, 2003-2021, Editura Akakia, 2023, p. 196), colaborând cu Orchestra de cameră a Filarmonicii din Bremen și cu dirijorul Louis Langrée, în Missa K427 în do minor de Mozart, din garnitura solistică detașându-se soprana Natalie Dessay.
Împliniri și dezamăgiri
Purtând cu sine împliniri importante („cele personale se leagă de familia mea și de sănătate. Împlinirile profesionale sunt corurile pe care le-am dirijat, culminând cu Madrigalul; satisfacția străduințelor didactic academice; aflarea căilor celor mai eficiente în creația interpretativă și componistică.”), dar și dezamăgiri („imposibilitatea omenească de a cuprinde pe de-a-ntregul complexitatea domeniilor de activitate propuse; lupta pentru asigurarea unei existențe artistice în împrejurări capricioase și uneori vitrege; desfășurarea vieții mele nu mi-a dăruit suficientă tihnă pentru a trăi și a gusta pe deplin farmecul existențial al copiilor mei”), după cum declara pentru Jurnalul național în februarie 2010, Marin Constantin își ia rămas-bun de la scenă și de la viață în prima zi a anului 2011, punând punct, fără doar și poate, unei ere irepetabile din istoria ansamblului.
În mod firesc, apariția corului în ediția 2011 a Festivalului Enescu a fost dedicată memoriei celui care s-a identificat cu Madrigalul timp de mai bine de patru decenii. Sub conducerea lui Voicu Popescu și cu implicarea unor artiști de renume, aflați la o primă colaborare cu ansamblul ‒ actrița Rodica Mandache, dansatorii Monica Petrică și Răzvan Mazilu ‒, corul face o reverență regretatului său părinte în seara zilei de 8 septembrie.
Prezentarea spectacolului multimedia a fost asigurată de Marius Constantinescu, realizator TVR, care descria programul serii ca pe o succesiune de tablouri, „ca într-o Bottega rinascimentale, fructul maestrului și al ucenicilor lui, maestru care putea să insiste o oră întreagă pe studiul unei singure fraze din Soave fia il morir de Palestrina, exemplificând cu decenii întregi de istorie și artă renascentistă”.
Tot Marius Constantinescu este cel care va prezenta și concertul aniversar Madrigal 50 din 2013, când – sub conducerea creativului și mereu proaspătului dirijor Voicu Popescu – cei 39 de artiști au oferit o selecție de lucrări reunite sub titlul Missa Renașterii Europene. Pe scena Festivalului a urcat și Daniela Popescu, preşedinta Federaţiei Europene a Cluburilor UNESCO, pentru a oferi ansamblului diploma şi Trofeul UNESCO 50 de ani de excelenţă în patrimoniul universal. În același spirit, al conturării unei jumătăți de veac de activitate neîntreruptă, programul s-a încheiat cu o piesă în primă audiție absolută, dedicată Corului Madrigal de către compozitorul Dan Dediu – Exultate, lucrare în stil neogregorian/bizantin.
Anna Ungureanu, la conducerea ansamblului din 2015
Din 2015, la conducerea ansamblului este Anna Ungureanu, discipolă a lui Marin Constantin. În mod simbolic, marcând poate acest nou început din viața corului, prezența tinerei dirijoare este programată în prima zi de Festival, pe 27 august. „Un onorant semn de normalitate”, consideră Costin Popa, ținând cont de cele peste cinci decenii în care Madrigalul a reprezentat una dintre mărcile culturale ale României. Ars nova și Renașterea au fost perioadele ce s-au regăsit în programul formației, propus în alternanță cu ansamblul Codex, de la baladele lui Guillaume Machaut la madrigalele lui Claudio Monteverdi.
Corul își adăugase titulaturii sale celebre și numele fondatorului său, devenind Madrigal – Marin Constantin. După apreciatul concert din 2017, când a prezentat lucrări mozartiene împreună cu Ensemble Instrumental de Paris, condus de Christian Ciucă, și cu o garnitură solistică valoroasă, și după spectacolul conceput de Michel Keustermans, La Cetra d’Orfeo, Madrigalul revine din nou în acest an pe scena Festivalului Enescu, pentru a marca o nouă aniversare printr-o selecție de lucrări renascentiste, pigmentate și completate expresiv cu un fragment din piesa Flăcări și roți de Corneliu Cezar și de colorata Missa Criola scrisă de argentinianul Ariel Ramirez.
Istoria continuă să se scrie sub ochii noștri, publicul acestei spectaculoase ediții 2023 a Festivalului Internațional George Enescu și totodată al acestei legende a muzicii românești, numită Madrigal.
Monica Isăcescu Lup,
realizator Radio România Muzical
Nota redacției: Concertul Corului național de cameră Madrigal – Marin Constantin, sub bagheta Annei Ungureanu, este programat pe 7 septembrie, la Ateneu, în seria Concertelor de la miezul nopții.
Articol apărut în Revista Festivalului Enescu, nr. 2